Si totusi...

Noi, oamenii, am ciopartit urat timpul. Ne-am ciopartit propriul timp, si l-am facut matematic, masurabil, doar ca sa para ca el e cel care trece, care pleaca, care pustieste. Defapt, noi trecem prin timp. El e static, eternul prezent pe care noi il traversam vibrand usor si scurt. Nu exista trecut si viitor, ci doar amintiri si vise. Iar timpul sta si noi zburam, imbatranim si incercam sa reconstruim clipe... Luam timpul ca pe ceva atat de fizic, si aproape ca ii simtim greutatea. Poate ar fi mai bine fara ceasuri... Poate asa am pastra mai putine amintiri, am gandi mai putin, si am simti prezentul mai adevarat si mai al nostru decat gesturile si ochii prinsi in imagini moarte.

Sfarsitul anului... Ce prostie! Un an se sfarseste si incepe in fiecare secunda, si sa pui numar existentei e de-a dreptul scarbos, revoltator si trist. Felul in care cautam indentitate in lumea abstracta matematicii vorbeste despre desprindearea nostra de cer si pamant. Faptul ca mirosul de carne proaspata ne dezgusta dovedeste pierderea naturii de fiinta a pamantului, a clipei si a placerii. Nu exista numere! Mainile mele mi-au spus asta, asa cum mi-au spus ca zapada moale si rece exista. Cred in mainile mele si nu cred in voi! Asa ca nu exista nici zile, nici ore. Nu exista an nou sau an vechi.

Si totusi...

Va doresc un an nou plin de clipe intense, de vant si raze, de calatorii si vise.... Si de tot felul de priviri, de furnicaturi, de imbratisari, de lacrimi... Un an nou plin cu viata!

Sambure de mac

In intunecimea fara vreme
Plange un sambure de mac...
El spre rosu... si eu tac;
Noapte-i rece, tu asemeni.

Zgomote de catedrala,
Cu ecou ce rupe-n fibra...
De caderea noptii tipa
Un sol in camera mortuara.


Vantu-mi poarta-n orizont suvite...
Tu privesti, zambesti, eu in zare
Caut pasari calatoare-
Ale singuratatii vesnice fiinte.

Un Noiembrie de bifat

Întrebari

Nichita Stanescu

Traim un prezent pur?
A trai inseamna timp?
Timpul este tot ceea ce nu intelegem?
Timpul este tot ceea ce nu suntem noi?
Exista timp acolo unde nu este nimic altceva?
Timpul este fara sa fie?
Timpul este insusi Dumnezeu?
Inima mea bate in timp?
Sunetele, mirosurile,
pipaitul, gustul, vederea
sunt chipuri ale timpului?
Timpul este legat de lucruri?
Timpul este legat de cuvinte?
Gandurile sunt timp?
Timpul este insusi Dumnezeu?
A fi, inseamna timp?
A avea, inseamna timp?
Ceasurile sunt bisericile noastre
de mana sau de buzunar,
de perete...
Ne rugam luand cunostinta
de bataia lor inscrisa pe cadrane...

N-am vrut sa las sa treaca luna fara sa scriu aici ceva, oricat de mic. Traiesc asa cum am facut-o mereu, nu s-au schimbat multe, nu am avut nici o cadere in ultima perioada. Am mestecat viata pur si simplu, fara sa ii simt gustul, fara sa vomez.

Dincolo de aceasta monotonie, imi gasesc o slabiciune. Mi-e frig. In lunile acestea reci, tremur ca o frunza uscata, sfarmata bucata cu bucata de rafalele nemiloase ale toamnei. Bine, teoretic e deja iarna. Dar peisajele isi fac un obicei de a se intinde, de a pleca alungate si nu de buna voie.

Nimicul zilelor

Strazi aglomerate, neoane, zile de nastere, foc intern, ape murdare, aripi, tipete, cantece, brate, claxoane, ceara, vant, covrig cu susan, lamaie, chipuri, nume, viata...

Mi-am facut ceai de menta... Nu ca sa-l beau, ci ca sa-l miros. Aroma mentei face aerul mai usor, nici nu-l simti intinzandu-ti plamanii. L-am facut pentru ca altel m-as sufoca. Sunt prea multe purtate de aer. Prea multe respiratii, prea multe gusturi. Mi-e greata. Mi-e greata in adevaratul sens al cuvantului.

Mi-am luat sosete. Sosete colorate. Nu stiu exact ce o sa fac cu ele, eu le prefer pe cele inchise la culoare. Sosete mohorate pentru pasi tarati... Aer greu pentru un corp obosit. Traiesc cu incetinitorul. Nici ploaia nu cade cum trebuie.

Un camp sub raze ciudate...
Cand macii se topesc.

Fara...

Imi amintesc de Dumnezeul copilariei mele. O prezenta inalta, infasurata intr-o mantie lunga, neagra, ce flutura falnic la cea mai mica miscare. Chipul era frumos, cat de frumos imi puteam imagina un zeu pe vremea aceea... Nici femeie, nici barbat... Dincolo de tot ce poate umbri un chip, acesta era alb, ca al unui mort. Ochii ii erau intunecati, nu imi amintesc sa-i fi vazut intr-adevar vreodata... Nu zambea binevoitor, nici nu ma privea dojenitor. Plin de profunzime, asimila... Fara expresie anume. Fara limitarile unui suflet. Era dreptatea insasi, falnic inaltata statuie a existentei dincolo de existenta, a neclintirii propriei ratiuni...
Acest chip de marmura imi judeca pacatele infantile, iar eu il vedeam mare si singur... si trist. Si in chipul asta aceam incredere, chip creeat din mine, fara influentele rugaciunilor stravechi si icoanelor acelea urate. Dumnezeul meu frumos, legea unui suflet trist...

Apoi, am dat de versiunea clasica: batranul cu barba sura, fiinta straveche plina de iertare, icoane cu auriu, atat de departe de marmura venoasa, de ceata ce se risipea din pelerina... M-am simtit viovata, manjita... Ma straduiam sa ma rog la icoane, la chipuri geometrice cu aureole false.

Acum toate s-au dus... Statuia si batranul, ingerii si Diavolul... Toate sunt acum doar idei ale firii, denumirile unor vanturi ale timpului... A trebuit sa omor fiinta aceea plina de putreziciune pe care mi-o ofereau ei drept entitate, asa ca am ales sa calatoresc singura.

As vrea sa ma intorc la judecatorul meu rece, la tatal nascut din mine, caci stiu ca acolo m-am pierdut pe mine. Dincolo de orice conventii, acolo sunt eu-primitiva, dezlantuita si rece. Caci sunt rece de la natura... Si mi-am creat un Dumnezeu pe masura.

La inceput a fost gandul. Si gandul s-a nascut pe sine. Si gandul i-a dat un nume: eu.
La inceput am fost eu.

Poveste de vant 2

Umbre mazgaleau peretii. Pereti de un alb vechi, albul unor timpuri mistice. Albul sacru al amintirilor...
Franturi de poveste... Cu atat ramasese. Si cu acei pereti ce nu ii mai tineu nici macar de cald. Lumina lunii oferea indicii, dar stia ca isi pierduse constiinta de sine, ca e doar o pereche de ochi. O fereastra ce-si privea neputincioasa putreziciunea. La fel ca fereastra pe care intrau razele albe ale lunii. Doar ca prin ochii lui intra intuneric. Un intuneric vascos, ce se scurgea fara oprire, intr-o lume nelimitata. Lumea infecta a sufletului sau.
Ajunsese in grota propriei mintii. Era singur...
Cate trebuie sa vinzi pana sa te vinzi pe tine?

Se gandea la munca lui de ani de zile. O vedea distilata incetul cu incetul in pahare mici, cu lichid stralucitor. Diamante pe tejghea...
Mai erau si ochii... Ochii din umbra, ochii din urma. Priveau cu mila si repulsie. Cazuse de mult de la rangul de om. Era un fel de caine vicios, cu privirea turbata, tanjind dupa un singur lucru: autodistrugere. Ii parea rau... Chiar ii parea... Pentru ca isi facuse familia sa sufere, pentru ca isi lasase copii fara casa, fara liniste, fara tata... Il ardea vina, dar si mai mult il ardea durerea. Pentru ca cel mai rau ii parea pentru sine. Pentru ca umbla cocosat, pentru ca il durea carnea, pentru ca nu stia cand e zi si cand e noapte, pentru ca era singur... Da, plangea... Cineva trebuia sa planga si pentru el.

Isi putea simti carnea murind. Parca si auzea celule pocnind. Dar le ineca impreuna cu tot ceea ce isi dorise vreodata... Pentru ca acum nu mai avea de ales. Nu era o lupta. Pierduse de mult. Acum astepta. Ceea ce mai putea astepta. In singuratate...
Sticla era de vina pentru durere, dar sticla era singurul remediu care o putea vindeca. Asa ca sticla era viata. Sticla in care inotau vina si deziluziile.

Pana si lacrimile aveau gust de alcool. Le sorbea grabit, fara sa inteleaga de ce sau cum. Totul se invartea in jurul unui singur cuvant: trebuie! Nu se putea gandi la ce altceva ar fi putut ajunge, dar stia ce fusese. Stia ce pierduse...


Peretii ii mai apartineau doar pentru aceea noapte. Apoi aveau sa alunece pe aceeasi tejghea, cu aceleasi remuscari, cu aceeasi neputinta... Ar fi trebuit sa se ridice. Dar nu avea timp... Sticla. Sticla...

Post de septembrie

Suflete plimba chipuri. De ceara, cu guri ce se scurg topite. O lume prinsa-n toate culorile e o lume gri.

Nu e toamna promisa, toamna amintirilor si cugetarilor. Nici o umbrela purtata de vant. Fara viori. Peisajul poate fi frumos, dar nu inspira, caci e batran. Ii simt suflul greu, in timp agata timpul. Plange cand noi ne ascundem in fulare, cand ne vede aplecandu-ne sub greutati imaginare, cand ajungem mai alungiti si mai ai pamantului decat propriile noastre umbre. Pleaca odata, strici decorul!
Dar eu macar ma bucur de vant. Nu rafale de furtuna. Vant. Ma invelesc in el si il las sa imi umfle visuri. Il respir si-l simt alergand cu viata prin vene. Imi iese prin fiecare por, iar eu sunt una cu el. Cateva secunde... Doar cateva. Tot ceea ce primiti voi e la mana a doua! A fost inspirat, expirat, imbratisat si purtat de mine. Puteti sa radeti, dar nu sunteti fiinte cu creiere oxigenate.


M-am linistit. Privesc cuminte si invat. Nu am gasit scopuri, dar mi-am facut un scop din ale cauta. E obositor si cam nesatisfacator. Astept momentul cand o sa-mi iasa aburi din gura. Sa vada toti cat sunt de vie. Sa vad, oare sunt vie?

Nervi de toamnă
George Bacovia

E toamnă, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.

Fara sens sau subiect concret

Ascunde-te, doamna mea!

Imbraca-te in toamna,

Iubirea mea cocheta,

Caci tu esti o doamna

Cu zambetul defect.

Dar chipul ti-e perfect,

Cu o alura stramba,

Caci tu esti o doamna,

Plangi si tot esti mandra.

Imbraca-te-n poveste,

In mireasa zilei de mai!

Caci tu, ca o doamna

Zbor in vant tot n-ai.

Vei galopa-n fiinta....

Imbraca-te-n murmur!

Caci tu, ca o doamna

Nici un ochi nu tulburi.

Neclintita ca un stalp,

Imbraca-te-n cadere!

Caci tu, ca o fiinta moarta

Vei cadea, la prima durere.

Traiesc straina de toate si m-am obijnuit asa. Cand cuvintele se incapataneaza sa descrie drame, eu incerc sa zambesc. Caut o oglinda, sa vad cam cat de fericita par. Trebuie sa fie totul ca la carte , ca sa nu fiu intrebata niciodata “Ce-i cu tine?”. Mi-e teama ca as ceda. As rostogoli durerea mea pe o strada intunecata si rece. Dar nu e o durere facuta sa fie inteleasa, asa ca ar fi calcata, plouata, agatata de tocuri de 7 cm si folosita la stersul pantofilor scumpi. Mai bine tin totul strans si privesc din coltul meu, fara sa inteleg nimic si interpretand nimicul. Nu-mi plac oamenii care ajung la mine.
Mai sunt expeditori nebuni atrasi de ceva ce mie nu mi-e dat sa inteleg, care se incapataneaza si inainteaza prin desert. Tot au impresia ca ajung la oaza, dar, desigur, sunt doar miraje. Caci eu dau putin, cand vreau, si cer mult, cand am nevoie. Dar cei carora le simt chemarea ma fac irascibila. Nu vreau aproprieri, caci ele vor cere altele si in cele din urma voi deveni dependenta de oameni, simtindu-ma pierduta fara un glas care sa il ingane pe al meu.

Deocamdata gasesc cate ceva in liniste si e mai mereu liniste. Inseamna ca sunt inca ancorata de mine, si aceea din liniste sunt eu cu adevarat. Nu vreau ploaie in desertul meu. Caci asta va duce la o schimbare, schimbarea va cere un nou plan de abordare a trairilor si trairii, iar eu sunt inflexibila prin definitie.

Am nevoie de o cauza. Ca sa nu ma mai gandesc la scopul existentei trebuie sa-mi fixez un scop al vietii. Ceva legat strict de viata comuna a oamenilor, de universul pe care il acceptam cu totii, universul de afara. Trebuie sa ma gandesc la un viitor pentru care sa lupt. Si obosita de efortul acesta, sa nu mai dau ochii cu cea din liniste.

Poveste de vant

Mirosea a busuioc. Puternic si deranjant. I se parea ca exact in acel moment, mirosul i se impregna in haine, in piele, in ea. Avea sa i se faca rau...
Isi lipi fruntea de geamul rece. Afara, peisajul rula ametitor. In fiecare secunda intrebarea “Incotro?” i se reaprindea in minte, ca bazaitul unei muste enervante. “Bucuresti. Bucuresti...” Subconstientul ei trebuia sa fie surd... Repeta intr-una intrebarea, parca asteptannd momentul cand nu va mai avea raspunsul la indemana.
Se intreba daca lucrurile de genul acesta se uita sau se estompeaza. Daca va veni o zi cand va rade de toata situatia, de plecarea asta lasa, fara ramas bun sau priviri directe. Ar fi ras acum. Era de ras...
Exista lucruri pe care un om nu are dreptul sa le faca in viata. Se gandea ca dezicerea de sine e pe undeva pe acolo. Ingroparea trecutului, impreuna cu vocea mamei si pozele vestejite trecute din generatie in generatie era ceva impotriva firii, a naturii umane, care inca de la inceput l-a facut pe acesta sa creeze legaturi, sa devina individ. In plus era vorba de cartea de colorat cu Sailor Moon, de primul “Te iubesc” fals, soptit la ureche, de bomboanele bunicii ce asteptau uneori si un an in sertar. Toate astea erau taiate din radacini si nu mai insemnau nimic pentru nimeni. Ucidea timp.
Autocarul vibra monotonic pe sosea. Simtea cum ii mor amintirile. Singurul trecut pe care avea sa-l mai pastreze incepea in momentul in care se urcase in masina ce o ducea in capitala si se sfarsea in prezent. Fuga asta scarboasa, aparent fara motiv, era trecutul pe care il imbratisa, acea unica experienta ce te formeaza mai mult ca zece ani. Era omul vantului, al firii dezlatuite.
Nu era o razvratire. Razvratirea inseamna lupta. Ea isi luase talpasita. Fugea de nimicul zilelor, de tot ce ii dadea nume, de ce se astepta de la ea. Dorea oameni care sa ii arete cine este si care sa tezteze ce poate, fara sa fie surprinsi sau dezamagiti. Avea nevoie de viata si de placearea de a o trai. Bineinteles ca ar fi fost mai corect sa lupte pentru ceea ce vroia, sa se transforme pe sine in ceea ce dorea sa reflecte. Dar ar fi fost si mai greu.
Erau vreo sase persoane in autocar, toti straini intr-un fel de noapte sacra, cu stele cazatoare. Era singura. Era ea. Fara episoade ale unor rataciri reci ce parca nu-i apartineau, dar pentru care i s-ar fi cerut socoteala toata viata. In singuratate, nimeni nu-ti cere sa duci gunoiul.

Adormise chircita pe scaunul ei. Luna isi emitea undele luminoase peste lumea plumburie. Era noapte. Se tarau cadavre. Inca mirosea a busuioc... Urat miros.

Undeva, pe sus...

Azi se moare?

Am regasit-o nu demult si mi-a dat aceeasi fiori...

O scrisoare de la Muselim-Selo
George Cosbuc

Maicuta draga, cartea mea
Gaseasca-mi-te-n pace!
Pe-aici e vant si vreme rea,
Si-Anton al Anei zace
De patru luni, si-i slab si tras,
Sa-l vezi, ca-ti vine plansul,
Ca numai oasele-au ramas
Si sufletul dintr-insul.

Apoi, sa stii c-a fost razboi
Si moarte-aici, nu saga
Cadeau pe dealuri dintre noi,
Ca frunza, mama draga.
Si-acolo-n deal, cum fulgera,
Un plumb simtii ca vine,
Si n-avu loc, cat larg era,
Decat in piept la mine.


Mi-e bine-acum, si-asa socot
Ca nu va trece luna
Si-oi fi scapat de-aici de tot,
Dar vezi, te rog, de una:
Sa nu mai faci cum ai facut,
S-aduni la tine satul,
De vesela ca ti-ai vazut
Acasa iar baiatul!

Sa vezi pe-aici si ciungi, si-ologi!
Critos sa-i miluiasca!
Tu mergi la popa-n sat sa-l rogi
O slujba sa-mi ceteasca.
Puteri de nu vei fi avand
De plata, vorba-i lasa
Ca-i voi lucra o zi, oricand,
La-ntorsul meu acasa.

Pe Nutu vi-l lasasem mic,
Cu crestetul cat masa-
O fi acum strengar voinic
Si va rastoarna casa?
Facutu-i-ati si lui la fel
Caciula, cum am vrut-o?
Aveam o piele-n pod, de miel,
Doar nu veti fi vandut-o?

Nevestei mele sa-i mai spui
Sa-mi cumpere o coasa,
Cea veche nu stiu: este-ori nu-i,
Si-o fi acum si roasa
De cand rugina scurma-n ea.
Sa-mi vad, o dare-ar sfantul,
Cum cade iarba-n fata mea
Si-mi bate-n plete vantul!

Ea lupte-se cum biet o sti,
C-asa ne dete soarta,
Ca si noi ne-am luptat pe-aci
Cu greul si cu moartea;
Dar l-a ajuns si pe harap
Blestemele si plansul,
Ca noi i ne-am tinut de cap
Si-ntraram dupa dansul.

Si i-am facut, maicuta, vant,
L-am scos de tot din tara,
Macar stetea pe sub pamant
Si nu iesea pe-afara.
Si-am prins si pe-mparatul lor,
Pe-Osman nebiruitul,
Ca-l impuscase-ntr-un picior
Si-asa i-a fost sfarsitul.

Pai, ne tinea pesemne prosti,
Sa-si joace hopa-tropa,
Ca nu puteam sa batem osti!
Dar poate taica popa
V-a spus de prin gazeturi tot-
El cum si-a dat juncanii?
Acum i-as cumpara, sa pot,
Dar nu mai am, azi, banii.

Ma doare-n piept, dar nu sa tip,
Si-asa mi-e dor de-acasa,
Si-as vrea sa plec, dar nu e chip,
Ca voda nu ma lasa.
Dar uite, nu e nu stiu cat
O luna chinuita,
Si-o sa te strang de dupa gat,
Maicuta mea iubita...
..........................................

Asa mi-a spus Ion sa-ti scriu,
Iubeasca-ti-l pamantul!
Si-am tot lasat, pan-a fost viu,
Si-mi tin acum cuvantul.
Sa te mangaie Dumnezeu,
C-asa e la bataie-
Si-am scris aceasta carte eu,
Caprarul Nicolae.



Moartea... E atat de greu sa vorbesti despre ea cand insasi legile vietii nu ne permit sa o intelegem. Ca sa traiesti trebuie sa respiri. Ca sa mori nu trebuie sa faci nimic. Dar noi nu suntem obijnuiti cu nimicul. Am luat cuvinte si am etichetat simturile fiecarei secunde, ca sa para ca facem mereu cate ceva. N-am lasat nimic nedefinit, marginind astfel orice fel de traire doar pentru ca in mintea noastra cuvintele aranjeaza ganduri. Si cu toate astea, murim. Chiar si verbul "a muri" e poate prea rational. Nu faci nimic. Absolut nimic. Dar noi a trebui sa spunem ca "murim", ca facem ceva, ca nu suntem niciodata, nici chiar in ultimele clipe, la bunul plac al vantului.


Nu demult, am citit niste scrisori vechi, trimise de tatal meu din strainatate mamei mele. Mi-au amintit de aceasta poezie. Si asta nu pentru ca tatal meu ar fi fost in razboi, ci pentru ca era el mort cand eu citisem scrisorile. E ciudat sa intri in gandurile unui om mort. Macabru. De cateva ori am citit sintagma "pentru totdeauna". Ei, nu a fost pentru totdeauna, tata... A fost putin, prea putin... Eu aveam pe atunci un an, iar el se semna in scrisori "taticul", desi ii erau adresate mamei mele. Tata, am nevoie de o bataie! Am nevoie sa-mi amintesti ca tu ai muncit, iar eu trebuie sa traiesc.

Scrisorile acelea ar trebui distruse... Dar asta nu se va intampla. Vreau sa stiu ca ai trait. Caut in ele raspunsuri.

De ce Bacovia?

Pentru ca Bacovia era mov si singur, in liniste, in tacere.

Pentru ca din durere se naste o poezie schioapa, din fericire -una oarba, si numai din tacere, tacerea aceea de surdina, veche, din care nu pricepi nimic si care parca te ingrijoreaza, doar din ea se naste poezie desavarsita.

Pentru ca numai atunci vezi lumea asa cum e, cand tace si nu te ispiteste cu vanturi si maree. Cand simti sangele misunand in vene, iar inima batand inutil secundele unui infinit. Nu o auzi, o simti... Astfel ca tacerea devine ca diamantul si nu poate fi distrusa decat de una si mai adanca.

Pentru ca doar pe Bacovia il apasa mizantropia si nepasarea cu iz romantic. Nu romantic gen trandafir, ci mai degraba romantic gen cafea sau iarba.

Pentru ca doar Bacovia face violetul credibil in amurg, cand noi vedem doar flacari, departe de cele ale pasarii pheonix...

Pentru ca poate dupa moarte e plumb. Poate dupa moarte e frig... Poate in viata e plumb si e frig, si cate un univers pentru fiecare, un cavou pentru o moarte trista, in singuratate...

Pentru ca lumina de dimineata imbraca in alb static micul dejun si numai daca flamanzesti mai poti crede ca painea e trupul lui Iisus.

Pentru ca m-a chemat suav in rime cu ecou, si a rupt petale cantand ceva despre o nuca si un nuc ce se iubeau prin radacini, sub un cer, desigur, violet. Eu, totusi, n-am venit...

Pentru ca ma regasesc chinuitor de mult in cuvintele lui, cuvinte straine, mai mult decat m-as putea regasi in orice incercare proprie de a pata vreo hartie cu un gand.

Pentru ca "Daca nu-i/ Cu cine vorbi/ Se scrie". Pentru ca scriu.

Ego

George Bacovia

Tot mai tacut si singur

In lumea mea pustie

Si tot mai mult m-apasa

O grea mizantropie.

Din tot ce scriu, iubito

Reiese-atat de bine

Aceeasi nepasare

De oameni, si de tine.

Scantei de meditatie...

Mi se spune ca am un zambet frumos. Poate e asa, nu vreau sa fac pe modesta. Dar e fals. Nici n-ar putea sa fie real, cand lumea imi pare atat de rece, cand simt ca ma inchide in ea, in lipsa ei de cer, in cerul ei mat.
Si visand la nebunia fluturilor, imi scapa uneori un suras ce nu ispira, dar care e singurul semn al scanteilor ce imi lumineaza periodic peretii interiori. Nu e marele meu zambet, ci doar un suras usor, abia vizibil, ce parca da o nota asimetrica trasaturilor mele. Fericirea ma face urata, pentru ca e o fericire egoista, ce mi se arata doar in momentele de singuratate, cand odata cu intrebarea clasica: "Cine o sa danseze la inmormantarea mea?", se trezeste in mine un sentiment de multumire inaltatoare, de satisfactie unica, satisfactia ca am iesit din puzzle-ul metafizic. Pot sa vad fete in jur fara sa le observ. Pot sa aud povesti fara sa le simt. Pot sa sarut fara sa fiu om.
Dimineata petrec cel putin o jumatate de ora in baie, desi ma machiez foarte putin. Stau pur si simplu in fata oglinzii si imi gatesc alura de iesit in lume. Orice ar fi, trebuie sa inspire viata. Pun mult alcool, sa derutez. Pun si scanteia ochilor mei in lumina unui foc de tabara. Aleg versuri la intamplare, sa fie niste cuvinte. Lovita de sunete, de cersetori, mirosuri scarboase de corpuri, incerc sa inteleg. Pe bune ca incerc.

Odata pot sa spun ca m-am simtit ingrozotor de vie. Atunci cand m-ai privit in ochi. "Suferi. Stiu ca suferi." Doamne, cat de viu mi-am simtit durerea, cum mi-a ars capilarele, cum doream atunci sa plang, sa spun totul. Dar ce era de spus? Daca cuvantul "Suferi" rostit de tine mi s-a parut ca exprima intreg universul meu, restul imi pareau reci si mici, aproape jignindu-mi simturile. Asa ca am ras de tine. Din nou rasul acela fals. Am ras, pentru ca esti melodramatic, pentru ca te prefaci ca intelegi interiorul oamenilor, pentru ca te prefaci ca exista interiorul oamenilor. Poate ca in momentul acela m-am uscat de tot. Dar clipa in care parca mi-am auzit sangele pulsand in vene mi-a facut sete. Mi-e sete.

Decamdata strazile sunt tot pline cu masini si claxoane. Cu stalpi si lumini artificiale. Gandurile mele zboara tot fara sens si nu se pot opri pe nici o tema, caci sunt mici si confuze. Mi-e dor de primavara, pentru ca acum am impresia ca daca s-ar repeta as simti-o.

How much is real?

"I'm looking at you through the glass...
Don't know how much time has passed
Oh, god it feels like forever
But no one ever tells you that forever
Feels like home sitting all alone inside your head

How do you feel? That is the question
But I forget.. you don't expect an easy answer
When something like a soul becomes
Initialized and folded up
like paper dolls and little notes
You can't expect a bit of hope
So while you're outside looking in
Describing what you see
Remember what you're staring at is me
(...)
How much is real? So much to question
An epidemic of the mannequins
Contaminating everything
When thought came from the heart
It never did right from the start
Just listen to the noises
Null and void instead of voices
Before you tell yourself
It's just a different scene
Remember it's just different from what you've seen."

(Stone Sour-Throught the glass)

Vis cu maci... defapt nu

Acum stiu ce-mi doresc! Poate "a dori" nu e potrivit contextului, pentru ca nu e vorba de o acadea. Dar oricum stiu ce mi-ar placea...
Iubire neconditionata... Un mic suflet pentru care sa fiu soare chiar si atunci cand ma inec in negura (nu stiu sa inot). O fiinta cu o atingere usoara care sa nu trezeasca nimic in maruntaiele mele ruginite, ci sa imi atinga mintea si sa o incarce cu sens. Cineva care sa ma duca acasa noaptea, cand eu desenez contexte in lumina felinarelor, fara sa astepte un sarut in fata portii. O haina ce imi incalzeste mainile inghetate si buze subtiri care sa-mi sarute nevinovat nasul rosu. Vreau zambete cand sunt fericita! Vreau zambete cand sunt trista! Vreau un suras discret cand incerc sa prind scantei in poze! Si peste toate, vreau o imbratisare scurta si calda, care sa spuna simplu: "Imi pasa! Imi pasa atat de mult de tine..."
Banuiesc ca e vorba de grija... Sau tot de frica de asteptarile celorlalti, de responsabilitate pana la urma.

Si in timp ce ma gandesc la toate astea, mama ma intreaba ce vreau sa mananc, cu aceeasi rabdare neclintita si intelegere mult prea profunda. O privesc... Ma citeste. Si ma accepta asa. Singura care poate. Singura care stie...

Traiesc!

"They only hit until you cry
After that you don't ask why
You just don't argue anymore"

(versurile melodiei "Luka"-Suzanne Vega)

Casa mea e sufletul meu. Numesc "suflet" locul in care sunt complet singura. Nu incerca sa vii langa mine. Cand vine vorba de linistea mea pot sa ucid.
Oare? Pot sa ucid?

Nu sunt impotriva violentei. Nu atata timp cat e constructiva, si da, consider ca exista violenta constructiva. In schimb, urasc violenta domestica. Mama plangand... "Nu! Te rog! Copiii..." Era un "Te rog" acolo... Cum poti sa fi asa de rece la un "Te rog" atat de stins? Erau lacrimi. De om mare si de copil. Lacrimi de durere. O lume ce se prabuseste...
Nu se cade sa vorbesc asa... Tata nu a fost atat de violent. Si oricum, a murit.

Si totusi... Nu-i cinstit. Daca nici acasa nu pot sa fiu eu, sa-mi ling ranile capatate in exterior, atunci unde? Unde? Ma bate vantul si ma doare. Nu vezi? Nu-mi spune ce sa fac, te rog. Nu-mi cotrobaii prin lucruri, sunt ale mele. Nu-mi lua dreptul suprem al omului, acela de a alege. Nu ma lovi... te rog...
Mi-ai cerut ajutorul. Te-am ignorat. Eram suparata pe tine. Ce? N-am voie sa fiu suparata? Pana si acest drept mi l-ai anulat? Bine, nu mai sunt suparata pe tine. Imi impun un zambet grotesc. Te ajut, cum pot. Nu-ti convine...
N-am voie sa tip. Sa nu injur. De ce? Am momente cand simt nevoia sa tip si sa injur. Toti avem. De ce sunt numia eu pedepsita pentru asta? Sa nu plang. Doamne, atunci cum sa scot asta din mine? Tu nu vezi? Negru si rosu se bat pentru suprematie! Nu inteleg... De ce? Nu sunt animal. Asa rudimentara si urata cum ma vezi, simt. In toate felurile posibile. Iar pumnii tai ma apleaca langa masa din bucatarie. N-am voie. Stiu. Dar nu inteleg. De ce sa tac? Sa taci tu! Sa pleci daca nu vrei sa ma asculti! Dar lasa-ma sa vorbesc, lasa cuvantul sa creeze durere! Si nu ma mai lovi...
Iti amintesti cand am aruncat cu cutitul dupa tine? Inghetat, m-ai privit in ochi si nu m-ai recunoscut. Nici eu nu ma recunosteam. Poate atunci, pentru o secunda, ai realizat stadiul in care ma adusesesi. M-ai dezumanizat... Stii? Cred ca te urasc.


Viata e nimic. Oricum am analiza-o, intr-un final, tot e nimic. Momentan ma desprind de aceasta teorie, pentru ca viata e totul pentru mine. Aceea viata ce imi apartine numai mie. Nimeni nu ma va mai face sa cred ca ceea ce aleg e gresit, ca eu sunt gresita, ca merit sa suport consecintele unui gand. Traiesc! Zgariata si mai rece, dar inca pot sa zambesc.

Suntem?

Zgomote de catedrala

Si nimic, si tot prea mult
Iar ingani un zgomot alb...
Plansul tau de om surd si mut...
Tot ma minti ca mai esti cald.

Cuvantul -jale visinie,
Frisoane ale adancimii reci...
Sunt raze argintii, dar lumina nu te-nvie
Si cu gura ca o balta,
vei fi gol si-adanc pe veci.

De ce indoiala? De ce nu? Cred ca senzatia trairii in van si holograme a avut-o oricine la un moment dat. Eu o am acum. Cum comentez? Imi e frica. Frica de ceea ce poate fi si depinde numai de mine. Frica de momentul in care o sa realizez ca e real si trebuie sa fac ceva. Si daca nu e real, tot ar trebui sa fac ceva. Cuvantul... Sa fie asta tot? Sa fim doar sunete reci rostogolite neregulat intr-un limbaj grotesc, ce-i drept, dar pe care nici asa nu-l intelegem?

Pot sa demisionez acum? Nu, nu vreau sa mor. In nici intr-un caz! Ador viata! Viata in dimineata unei zile de vacanta, cand soarele incalzeste lenea, si nu ai nimic de dovedit nimanui. Viata atunci cand te strange in brate, si nu te intreaba nimic. Viata cand bate vantul si dansezi numai pentru tine... O viata cu altii, dar pentru tine. O viata mica in lumea mare... Nimeni sa nu stie despre mine alte lucruri decat ca-mi place sa zbor, sa zambesc si sa beau bere. Sa nu ma intrebe nimeni incotro ma duc, nici de unde vin, ci daca mai stau. Ar fi atat de simplu sa traim din plin daca nu am vrea sa le stim pe toate.

E innorat, dar vine soarele. Sunt femeie, si sunt trista. Daca as fi barbat, as fi la fel. Atunci de suntem fragmentati in halul asta? Suntem oare prea multi, prea buni? Suntem?

Dileme

De ce sambure de mac? Nu m-a intrebat nimeni, insa vreau sa raspund. Pai... macul... e rosu... viata... sau moarte. Nu ma prea leg de simbolistica, de conceptii si legende. Macul e o floare salbatica. Vant si primavara. Nostalgie constructiva poate. Somn (aici e simbolistica...). Zbor. Fac ce fac si asociez toate lucrurile care imi plac cu zborul. As putea sa fiu indulgenta cu mine si sa spun ca defapt imi plac doar lucrurile care au legatura cu zborul. Oricum, macul e rosu si tare. Puternic. Singur. Cu vantul...

De ce sambure? E atat de usor de inteles... Mic-Mare. Negru-Rosu. Pamant-Vant. Eu-Lume...

Vreau aripi. Sa-mi vand sufletul?

Lumea-i fara sens...

"Maci rosii imperiali"

Sa fie...

Bun, deci am un blog... "Mare chestie!" ar zice plini de sarcasm unii. "WTF..." ar zice de-a dreptul fulgerati cei care ma cunosc. Bine, in caz ca unele persoane care ma cunosc vor ajunge pe acest blog, ele nu vor stii ca ma cunosc. Adica, vor stii ca ma cunosc dar nu vor stii ca detin blogul. Deci nu vor stii... in fine. Nu o sa spun prietenilor mei de el, si acuma stau sa ma gandesc cum altfel o sa aduc lume pe el. Hmmm... Vad eu...
Acum... intrebarea cea mare: de ce mi-am facut blog? De ce...? Nu stiu. Chiar nu stiu. E ora 21 si... 21 de minute (pe bune), e vara, si eu sunt... cam singura. Dar nu asta conteaza. Nu am sa povestesc despre viata mea. Si totusi despre ce o sa povestesc??? Vreau sa scriu lucruri pe care le scriu numai in Caiet... Caiet scris cu "C" si nu cu "c" inseamna ceva... inseamna partea intunecata a lunii. Imi promit acum ca nu o sa fac abuz de metafore, pentru ca am aceasta tendinta chiar daca nu sunt buna la asa ceva. Pentru cei care imi vor vizita blogul, le transmit de pe acuma ca... (god, trebuie sa gasesc cev... e prima mea postare, trebuie sa par inspirata...) ca... orice prost isi poate face blog...