duminică, 21 iunie 2009

Traiesc!

"They only hit until you cry
After that you don't ask why
You just don't argue anymore"

(versurile melodiei "Luka"-Suzanne Vega)

Casa mea e sufletul meu. Numesc "suflet" locul in care sunt complet singura. Nu incerca sa vii langa mine. Cand vine vorba de linistea mea pot sa ucid.
Oare? Pot sa ucid?

Nu sunt impotriva violentei. Nu atata timp cat e constructiva, si da, consider ca exista violenta constructiva. In schimb, urasc violenta domestica. Mama plangand... "Nu! Te rog! Copiii..." Era un "Te rog" acolo... Cum poti sa fi asa de rece la un "Te rog" atat de stins? Erau lacrimi. De om mare si de copil. Lacrimi de durere. O lume ce se prabuseste...
Nu se cade sa vorbesc asa... Tata nu a fost atat de violent. Si oricum, a murit.

Si totusi... Nu-i cinstit. Daca nici acasa nu pot sa fiu eu, sa-mi ling ranile capatate in exterior, atunci unde? Unde? Ma bate vantul si ma doare. Nu vezi? Nu-mi spune ce sa fac, te rog. Nu-mi cotrobaii prin lucruri, sunt ale mele. Nu-mi lua dreptul suprem al omului, acela de a alege. Nu ma lovi... te rog...
Mi-ai cerut ajutorul. Te-am ignorat. Eram suparata pe tine. Ce? N-am voie sa fiu suparata? Pana si acest drept mi l-ai anulat? Bine, nu mai sunt suparata pe tine. Imi impun un zambet grotesc. Te ajut, cum pot. Nu-ti convine...
N-am voie sa tip. Sa nu injur. De ce? Am momente cand simt nevoia sa tip si sa injur. Toti avem. De ce sunt numia eu pedepsita pentru asta? Sa nu plang. Doamne, atunci cum sa scot asta din mine? Tu nu vezi? Negru si rosu se bat pentru suprematie! Nu inteleg... De ce? Nu sunt animal. Asa rudimentara si urata cum ma vezi, simt. In toate felurile posibile. Iar pumnii tai ma apleaca langa masa din bucatarie. N-am voie. Stiu. Dar nu inteleg. De ce sa tac? Sa taci tu! Sa pleci daca nu vrei sa ma asculti! Dar lasa-ma sa vorbesc, lasa cuvantul sa creeze durere! Si nu ma mai lovi...
Iti amintesti cand am aruncat cu cutitul dupa tine? Inghetat, m-ai privit in ochi si nu m-ai recunoscut. Nici eu nu ma recunosteam. Poate atunci, pentru o secunda, ai realizat stadiul in care ma adusesesi. M-ai dezumanizat... Stii? Cred ca te urasc.


Viata e nimic. Oricum am analiza-o, intr-un final, tot e nimic. Momentan ma desprind de aceasta teorie, pentru ca viata e totul pentru mine. Aceea viata ce imi apartine numai mie. Nimeni nu ma va mai face sa cred ca ceea ce aleg e gresit, ca eu sunt gresita, ca merit sa suport consecintele unui gand. Traiesc! Zgariata si mai rece, dar inca pot sa zambesc.

7 comentarii:

  1. si? la ce concluzie ai ajuns? poti sa ucizi?

    RăspundețiȘtergere
  2. Depinde cum privesti acel "pot". Daca e ceva fizic, nu stiu... banuiesc ca nu pot, daca nu am facut-o. Daca e la nivel psihic, atunci pot, si am si facut-o. Am ciopartit imagini si asa, lipicioase si de o nuanta verzuie, le-am tarat pana la iesire si le-am dat afara pentru totdeauna din viata mea. Au mai ramas umre pe podea, dar am pus un covor dragut.

    RăspundețiȘtergere
  3. mm nu'mi prea plac covoarele. acasa am pus numa gresie peste tot: vara e ubercool + ca se spala usor sangele cand e.

    RăspundețiȘtergere
  4. Da, dar cum as putea sa privesc darele din cand in cand, daca eu am pus gresie peste? Asta e treaba si cu covorul... Nu e o decizie, e o alternativa

    RăspundețiȘtergere
  5. Puteai sa-ti pui si un nume, daca tot ai atatea de spus... In rest, exista si in viata limitanti ca pe sosea. Asta probabil ca ma face pe mine soferul nebun...

    RăspundețiȘtergere