luni, 6 iulie 2009

Scantei de meditatie...

Mi se spune ca am un zambet frumos. Poate e asa, nu vreau sa fac pe modesta. Dar e fals. Nici n-ar putea sa fie real, cand lumea imi pare atat de rece, cand simt ca ma inchide in ea, in lipsa ei de cer, in cerul ei mat.
Si visand la nebunia fluturilor, imi scapa uneori un suras ce nu ispira, dar care e singurul semn al scanteilor ce imi lumineaza periodic peretii interiori. Nu e marele meu zambet, ci doar un suras usor, abia vizibil, ce parca da o nota asimetrica trasaturilor mele. Fericirea ma face urata, pentru ca e o fericire egoista, ce mi se arata doar in momentele de singuratate, cand odata cu intrebarea clasica: "Cine o sa danseze la inmormantarea mea?", se trezeste in mine un sentiment de multumire inaltatoare, de satisfactie unica, satisfactia ca am iesit din puzzle-ul metafizic. Pot sa vad fete in jur fara sa le observ. Pot sa aud povesti fara sa le simt. Pot sa sarut fara sa fiu om.
Dimineata petrec cel putin o jumatate de ora in baie, desi ma machiez foarte putin. Stau pur si simplu in fata oglinzii si imi gatesc alura de iesit in lume. Orice ar fi, trebuie sa inspire viata. Pun mult alcool, sa derutez. Pun si scanteia ochilor mei in lumina unui foc de tabara. Aleg versuri la intamplare, sa fie niste cuvinte. Lovita de sunete, de cersetori, mirosuri scarboase de corpuri, incerc sa inteleg. Pe bune ca incerc.

Odata pot sa spun ca m-am simtit ingrozotor de vie. Atunci cand m-ai privit in ochi. "Suferi. Stiu ca suferi." Doamne, cat de viu mi-am simtit durerea, cum mi-a ars capilarele, cum doream atunci sa plang, sa spun totul. Dar ce era de spus? Daca cuvantul "Suferi" rostit de tine mi s-a parut ca exprima intreg universul meu, restul imi pareau reci si mici, aproape jignindu-mi simturile. Asa ca am ras de tine. Din nou rasul acela fals. Am ras, pentru ca esti melodramatic, pentru ca te prefaci ca intelegi interiorul oamenilor, pentru ca te prefaci ca exista interiorul oamenilor. Poate ca in momentul acela m-am uscat de tot. Dar clipa in care parca mi-am auzit sangele pulsand in vene mi-a facut sete. Mi-e sete.

Decamdata strazile sunt tot pline cu masini si claxoane. Cu stalpi si lumini artificiale. Gandurile mele zboara tot fara sens si nu se pot opri pe nici o tema, caci sunt mici si confuze. Mi-e dor de primavara, pentru ca acum am impresia ca daca s-ar repeta as simti-o.

4 comentarii:

  1. hey, Toamna e muult mai cool ca primavara; mai e un pic... :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu stiu... Sincer, nu-mi place toamna... E rece si parca fara sperante. Nu imbraca realitatea deloc. E un pic cam scarboasa.

    RăspundețiȘtergere
  3. toamna e cel mai trist anotimp..parca moare totul..si odata cu natura parca mor si eu incet, incet..este singura perioada din an in care constientizes ca imbatranesc..ce nasol ca m-am tripat asa pe toamna, am intrat in filmul asta dubios.. vremea mohorata de afara nu ma ajuta deloc.
    o sa ma gandesc ca este vara, totusi..si trebuie profitat de ea! nu voi lasa vara sa treaca pe langa mine de frica toamnei ce va urma..

    RăspundețiȘtergere
  4. mda, cre ca exact raceala + lipsa de speranta mi se pare cosy, toamna.

    pe langa asta - mirosul de iarba uda si frunze arse... dam nu cunosc nimic comparabil! inca 2 luni!

    RăspundețiȘtergere