Un Noiembrie de bifat

Întrebari

Nichita Stanescu

Traim un prezent pur?
A trai inseamna timp?
Timpul este tot ceea ce nu intelegem?
Timpul este tot ceea ce nu suntem noi?
Exista timp acolo unde nu este nimic altceva?
Timpul este fara sa fie?
Timpul este insusi Dumnezeu?
Inima mea bate in timp?
Sunetele, mirosurile,
pipaitul, gustul, vederea
sunt chipuri ale timpului?
Timpul este legat de lucruri?
Timpul este legat de cuvinte?
Gandurile sunt timp?
Timpul este insusi Dumnezeu?
A fi, inseamna timp?
A avea, inseamna timp?
Ceasurile sunt bisericile noastre
de mana sau de buzunar,
de perete...
Ne rugam luand cunostinta
de bataia lor inscrisa pe cadrane...

N-am vrut sa las sa treaca luna fara sa scriu aici ceva, oricat de mic. Traiesc asa cum am facut-o mereu, nu s-au schimbat multe, nu am avut nici o cadere in ultima perioada. Am mestecat viata pur si simplu, fara sa ii simt gustul, fara sa vomez.

Dincolo de aceasta monotonie, imi gasesc o slabiciune. Mi-e frig. In lunile acestea reci, tremur ca o frunza uscata, sfarmata bucata cu bucata de rafalele nemiloase ale toamnei. Bine, teoretic e deja iarna. Dar peisajele isi fac un obicei de a se intinde, de a pleca alungate si nu de buna voie.

Nimicul zilelor

Strazi aglomerate, neoane, zile de nastere, foc intern, ape murdare, aripi, tipete, cantece, brate, claxoane, ceara, vant, covrig cu susan, lamaie, chipuri, nume, viata...

Mi-am facut ceai de menta... Nu ca sa-l beau, ci ca sa-l miros. Aroma mentei face aerul mai usor, nici nu-l simti intinzandu-ti plamanii. L-am facut pentru ca altel m-as sufoca. Sunt prea multe purtate de aer. Prea multe respiratii, prea multe gusturi. Mi-e greata. Mi-e greata in adevaratul sens al cuvantului.

Mi-am luat sosete. Sosete colorate. Nu stiu exact ce o sa fac cu ele, eu le prefer pe cele inchise la culoare. Sosete mohorate pentru pasi tarati... Aer greu pentru un corp obosit. Traiesc cu incetinitorul. Nici ploaia nu cade cum trebuie.

Un camp sub raze ciudate...
Cand macii se topesc.

Fara...

Imi amintesc de Dumnezeul copilariei mele. O prezenta inalta, infasurata intr-o mantie lunga, neagra, ce flutura falnic la cea mai mica miscare. Chipul era frumos, cat de frumos imi puteam imagina un zeu pe vremea aceea... Nici femeie, nici barbat... Dincolo de tot ce poate umbri un chip, acesta era alb, ca al unui mort. Ochii ii erau intunecati, nu imi amintesc sa-i fi vazut intr-adevar vreodata... Nu zambea binevoitor, nici nu ma privea dojenitor. Plin de profunzime, asimila... Fara expresie anume. Fara limitarile unui suflet. Era dreptatea insasi, falnic inaltata statuie a existentei dincolo de existenta, a neclintirii propriei ratiuni...
Acest chip de marmura imi judeca pacatele infantile, iar eu il vedeam mare si singur... si trist. Si in chipul asta aceam incredere, chip creeat din mine, fara influentele rugaciunilor stravechi si icoanelor acelea urate. Dumnezeul meu frumos, legea unui suflet trist...

Apoi, am dat de versiunea clasica: batranul cu barba sura, fiinta straveche plina de iertare, icoane cu auriu, atat de departe de marmura venoasa, de ceata ce se risipea din pelerina... M-am simtit viovata, manjita... Ma straduiam sa ma rog la icoane, la chipuri geometrice cu aureole false.

Acum toate s-au dus... Statuia si batranul, ingerii si Diavolul... Toate sunt acum doar idei ale firii, denumirile unor vanturi ale timpului... A trebuit sa omor fiinta aceea plina de putreziciune pe care mi-o ofereau ei drept entitate, asa ca am ales sa calatoresc singura.

As vrea sa ma intorc la judecatorul meu rece, la tatal nascut din mine, caci stiu ca acolo m-am pierdut pe mine. Dincolo de orice conventii, acolo sunt eu-primitiva, dezlantuita si rece. Caci sunt rece de la natura... Si mi-am creat un Dumnezeu pe masura.

La inceput a fost gandul. Si gandul s-a nascut pe sine. Si gandul i-a dat un nume: eu.
La inceput am fost eu.

Poveste de vant 2

Umbre mazgaleau peretii. Pereti de un alb vechi, albul unor timpuri mistice. Albul sacru al amintirilor...
Franturi de poveste... Cu atat ramasese. Si cu acei pereti ce nu ii mai tineu nici macar de cald. Lumina lunii oferea indicii, dar stia ca isi pierduse constiinta de sine, ca e doar o pereche de ochi. O fereastra ce-si privea neputincioasa putreziciunea. La fel ca fereastra pe care intrau razele albe ale lunii. Doar ca prin ochii lui intra intuneric. Un intuneric vascos, ce se scurgea fara oprire, intr-o lume nelimitata. Lumea infecta a sufletului sau.
Ajunsese in grota propriei mintii. Era singur...
Cate trebuie sa vinzi pana sa te vinzi pe tine?

Se gandea la munca lui de ani de zile. O vedea distilata incetul cu incetul in pahare mici, cu lichid stralucitor. Diamante pe tejghea...
Mai erau si ochii... Ochii din umbra, ochii din urma. Priveau cu mila si repulsie. Cazuse de mult de la rangul de om. Era un fel de caine vicios, cu privirea turbata, tanjind dupa un singur lucru: autodistrugere. Ii parea rau... Chiar ii parea... Pentru ca isi facuse familia sa sufere, pentru ca isi lasase copii fara casa, fara liniste, fara tata... Il ardea vina, dar si mai mult il ardea durerea. Pentru ca cel mai rau ii parea pentru sine. Pentru ca umbla cocosat, pentru ca il durea carnea, pentru ca nu stia cand e zi si cand e noapte, pentru ca era singur... Da, plangea... Cineva trebuia sa planga si pentru el.

Isi putea simti carnea murind. Parca si auzea celule pocnind. Dar le ineca impreuna cu tot ceea ce isi dorise vreodata... Pentru ca acum nu mai avea de ales. Nu era o lupta. Pierduse de mult. Acum astepta. Ceea ce mai putea astepta. In singuratate...
Sticla era de vina pentru durere, dar sticla era singurul remediu care o putea vindeca. Asa ca sticla era viata. Sticla in care inotau vina si deziluziile.

Pana si lacrimile aveau gust de alcool. Le sorbea grabit, fara sa inteleaga de ce sau cum. Totul se invartea in jurul unui singur cuvant: trebuie! Nu se putea gandi la ce altceva ar fi putut ajunge, dar stia ce fusese. Stia ce pierduse...


Peretii ii mai apartineau doar pentru aceea noapte. Apoi aveau sa alunece pe aceeasi tejghea, cu aceleasi remuscari, cu aceeasi neputinta... Ar fi trebuit sa se ridice. Dar nu avea timp... Sticla. Sticla...

Post de septembrie

Suflete plimba chipuri. De ceara, cu guri ce se scurg topite. O lume prinsa-n toate culorile e o lume gri.

Nu e toamna promisa, toamna amintirilor si cugetarilor. Nici o umbrela purtata de vant. Fara viori. Peisajul poate fi frumos, dar nu inspira, caci e batran. Ii simt suflul greu, in timp agata timpul. Plange cand noi ne ascundem in fulare, cand ne vede aplecandu-ne sub greutati imaginare, cand ajungem mai alungiti si mai ai pamantului decat propriile noastre umbre. Pleaca odata, strici decorul!
Dar eu macar ma bucur de vant. Nu rafale de furtuna. Vant. Ma invelesc in el si il las sa imi umfle visuri. Il respir si-l simt alergand cu viata prin vene. Imi iese prin fiecare por, iar eu sunt una cu el. Cateva secunde... Doar cateva. Tot ceea ce primiti voi e la mana a doua! A fost inspirat, expirat, imbratisat si purtat de mine. Puteti sa radeti, dar nu sunteti fiinte cu creiere oxigenate.


M-am linistit. Privesc cuminte si invat. Nu am gasit scopuri, dar mi-am facut un scop din ale cauta. E obositor si cam nesatisfacator. Astept momentul cand o sa-mi iasa aburi din gura. Sa vada toti cat sunt de vie. Sa vad, oare sunt vie?

Nervi de toamnă
George Bacovia

E toamnă, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.

Fara sens sau subiect concret

Ascunde-te, doamna mea!

Imbraca-te in toamna,

Iubirea mea cocheta,

Caci tu esti o doamna

Cu zambetul defect.

Dar chipul ti-e perfect,

Cu o alura stramba,

Caci tu esti o doamna,

Plangi si tot esti mandra.

Imbraca-te-n poveste,

In mireasa zilei de mai!

Caci tu, ca o doamna

Zbor in vant tot n-ai.

Vei galopa-n fiinta....

Imbraca-te-n murmur!

Caci tu, ca o doamna

Nici un ochi nu tulburi.

Neclintita ca un stalp,

Imbraca-te-n cadere!

Caci tu, ca o fiinta moarta

Vei cadea, la prima durere.

Traiesc straina de toate si m-am obijnuit asa. Cand cuvintele se incapataneaza sa descrie drame, eu incerc sa zambesc. Caut o oglinda, sa vad cam cat de fericita par. Trebuie sa fie totul ca la carte , ca sa nu fiu intrebata niciodata “Ce-i cu tine?”. Mi-e teama ca as ceda. As rostogoli durerea mea pe o strada intunecata si rece. Dar nu e o durere facuta sa fie inteleasa, asa ca ar fi calcata, plouata, agatata de tocuri de 7 cm si folosita la stersul pantofilor scumpi. Mai bine tin totul strans si privesc din coltul meu, fara sa inteleg nimic si interpretand nimicul. Nu-mi plac oamenii care ajung la mine.
Mai sunt expeditori nebuni atrasi de ceva ce mie nu mi-e dat sa inteleg, care se incapataneaza si inainteaza prin desert. Tot au impresia ca ajung la oaza, dar, desigur, sunt doar miraje. Caci eu dau putin, cand vreau, si cer mult, cand am nevoie. Dar cei carora le simt chemarea ma fac irascibila. Nu vreau aproprieri, caci ele vor cere altele si in cele din urma voi deveni dependenta de oameni, simtindu-ma pierduta fara un glas care sa il ingane pe al meu.

Deocamdata gasesc cate ceva in liniste si e mai mereu liniste. Inseamna ca sunt inca ancorata de mine, si aceea din liniste sunt eu cu adevarat. Nu vreau ploaie in desertul meu. Caci asta va duce la o schimbare, schimbarea va cere un nou plan de abordare a trairilor si trairii, iar eu sunt inflexibila prin definitie.

Am nevoie de o cauza. Ca sa nu ma mai gandesc la scopul existentei trebuie sa-mi fixez un scop al vietii. Ceva legat strict de viata comuna a oamenilor, de universul pe care il acceptam cu totii, universul de afara. Trebuie sa ma gandesc la un viitor pentru care sa lupt. Si obosita de efortul acesta, sa nu mai dau ochii cu cea din liniste.

Poveste de vant

Mirosea a busuioc. Puternic si deranjant. I se parea ca exact in acel moment, mirosul i se impregna in haine, in piele, in ea. Avea sa i se faca rau...
Isi lipi fruntea de geamul rece. Afara, peisajul rula ametitor. In fiecare secunda intrebarea “Incotro?” i se reaprindea in minte, ca bazaitul unei muste enervante. “Bucuresti. Bucuresti...” Subconstientul ei trebuia sa fie surd... Repeta intr-una intrebarea, parca asteptannd momentul cand nu va mai avea raspunsul la indemana.
Se intreba daca lucrurile de genul acesta se uita sau se estompeaza. Daca va veni o zi cand va rade de toata situatia, de plecarea asta lasa, fara ramas bun sau priviri directe. Ar fi ras acum. Era de ras...
Exista lucruri pe care un om nu are dreptul sa le faca in viata. Se gandea ca dezicerea de sine e pe undeva pe acolo. Ingroparea trecutului, impreuna cu vocea mamei si pozele vestejite trecute din generatie in generatie era ceva impotriva firii, a naturii umane, care inca de la inceput l-a facut pe acesta sa creeze legaturi, sa devina individ. In plus era vorba de cartea de colorat cu Sailor Moon, de primul “Te iubesc” fals, soptit la ureche, de bomboanele bunicii ce asteptau uneori si un an in sertar. Toate astea erau taiate din radacini si nu mai insemnau nimic pentru nimeni. Ucidea timp.
Autocarul vibra monotonic pe sosea. Simtea cum ii mor amintirile. Singurul trecut pe care avea sa-l mai pastreze incepea in momentul in care se urcase in masina ce o ducea in capitala si se sfarsea in prezent. Fuga asta scarboasa, aparent fara motiv, era trecutul pe care il imbratisa, acea unica experienta ce te formeaza mai mult ca zece ani. Era omul vantului, al firii dezlatuite.
Nu era o razvratire. Razvratirea inseamna lupta. Ea isi luase talpasita. Fugea de nimicul zilelor, de tot ce ii dadea nume, de ce se astepta de la ea. Dorea oameni care sa ii arete cine este si care sa tezteze ce poate, fara sa fie surprinsi sau dezamagiti. Avea nevoie de viata si de placearea de a o trai. Bineinteles ca ar fi fost mai corect sa lupte pentru ceea ce vroia, sa se transforme pe sine in ceea ce dorea sa reflecte. Dar ar fi fost si mai greu.
Erau vreo sase persoane in autocar, toti straini intr-un fel de noapte sacra, cu stele cazatoare. Era singura. Era ea. Fara episoade ale unor rataciri reci ce parca nu-i apartineau, dar pentru care i s-ar fi cerut socoteala toata viata. In singuratate, nimeni nu-ti cere sa duci gunoiul.

Adormise chircita pe scaunul ei. Luna isi emitea undele luminoase peste lumea plumburie. Era noapte. Se tarau cadavre. Inca mirosea a busuioc... Urat miros.