Umbre mazgaleau peretii. Pereti de un alb vechi, albul unor timpuri mistice. Albul sacru al amintirilor...
Franturi de poveste... Cu atat ramasese. Si cu acei pereti ce nu ii mai tineu nici macar de cald. Lumina lunii oferea indicii, dar stia ca isi pierduse constiinta de sine, ca e doar o pereche de ochi. O fereastra ce-si privea neputincioasa putreziciunea. La fel ca fereastra pe care intrau razele albe ale lunii. Doar ca prin ochii lui intra intuneric. Un intuneric vascos, ce se scurgea fara oprire, intr-o lume nelimitata. Lumea infecta a sufletului sau.
Ajunsese in grota propriei mintii. Era singur...
Cate trebuie sa vinzi pana sa te vinzi pe tine?
Se gandea la munca lui de ani de zile. O vedea distilata incetul cu incetul in pahare mici, cu lichid stralucitor. Diamante pe tejghea...
Mai erau si ochii... Ochii din umbra, ochii din urma. Priveau cu mila si repulsie. Cazuse de mult de la rangul de om. Era un fel de caine vicios, cu privirea turbata, tanjind dupa un singur lucru: autodistrugere. Ii parea rau... Chiar ii parea... Pentru ca isi facuse familia sa sufere, pentru ca isi lasase copii fara casa, fara liniste, fara tata... Il ardea vina, dar si mai mult il ardea durerea. Pentru ca cel mai rau ii parea pentru sine. Pentru ca umbla cocosat, pentru ca il durea carnea, pentru ca nu stia cand e zi si cand e noapte, pentru ca era singur... Da, plangea... Cineva trebuia sa planga si pentru el.
Isi putea simti carnea murind. Parca si auzea celule pocnind. Dar le ineca impreuna cu tot ceea ce isi dorise vreodata... Pentru ca acum nu mai avea de ales. Nu era o lupta. Pierduse de mult. Acum astepta. Ceea ce mai putea astepta. In singuratate...
Sticla era de vina pentru durere, dar sticla era singurul remediu care o putea vindeca. Asa ca sticla era viata. Sticla in care inotau vina si deziluziile.
Pana si lacrimile aveau gust de alcool. Le sorbea grabit, fara sa inteleaga de ce sau cum. Totul se invartea in jurul unui singur cuvant: trebuie! Nu se putea gandi la ce altceva ar fi putut ajunge, dar stia ce fusese. Stia ce pierduse...
Peretii ii mai apartineau doar pentru aceea noapte. Apoi aveau sa alunece pe aceeasi tejghea, cu aceleasi remuscari, cu aceeasi neputinta... Ar fi trebuit sa se ridice. Dar nu avea timp... Sticla. Sticla...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
"...albul unor timpuri mistice... La lumina lunii văzu o fată despletită, în cămaşă de noapte, somnambulă, mergâmd prin parc fără ţintă. Argintul din sticlă nu se mai termina. Poate doar cu ultima suflare... Lumina rece deveni mai intensă şi îşi dădu seama că că bucuria adevărată este cea din afara sticlei, plutind peste pământ şi arbori, în pâcla stelelor. Luă obiectul transparent şi îl clătină. Era pe jumătate plin. Îl arucă departe, dincolo de copacii neliniştiţi... Simţi că izvoarele unei vieţi noi se trezesc în el. Hohotea. Din cuibul său, un porumbel sălbatic îl privi cu interes. Mai era puţin până la răsărit..."
RăspundețiȘtergereFrumos...
RăspundețiȘtergereDar nu crezi ca rasaritul aduce o alta sticla?
Uneori da, alteori nu... Cert e că putem arunca sticla. Găsim altceva, un alt explozibil pentru creier...
RăspundețiȘtergerePosibil, dar mie nu-mi plac finalurile fericite. La urma urmei, singurul final din viata reala este moartea... Si moartea e trista... Fireasca, dar trista...
RăspundețiȘtergereApropo, multumesc pentru tot ce ai spus in comentariul la post-ul de la ziua ta (:D cam complicat, stiu...). Nu am vrut sa ma autopromovez pe blogul tau, asa ca iti multumesc aici. E de-a dreptul flatant... si reciproc.
RăspundețiȘtergerepereti daramati,geamuri facute tandari si o ploaie mocaneasca de toamna... e trist sa vezi oameni tristi, dar cred ca orice rau facut poate fi indreptat, fara a recurge la demonii din sticle ... cine stie cati ascune? sticla e drumul final si sigur spre autodistrugere ...
RăspundețiȘtergereBlack Bitch,
RăspundețiȘtergereîn general, finalurile fericite nu sunt reuşite în literatură... Uneori artisticul din noi ne devorează încetul cu încetul.
Nu trebuie să-mi mulţumeşti pentru nimic. Te simt ca pe o prietenă dragă şi apropiată, pe care o ştiu de când lumea, la care mă gândesc foarte des, pe care o admir şi de care îmi este un dor sfâşietor...