Poveste de vant

Mirosea a busuioc. Puternic si deranjant. I se parea ca exact in acel moment, mirosul i se impregna in haine, in piele, in ea. Avea sa i se faca rau...
Isi lipi fruntea de geamul rece. Afara, peisajul rula ametitor. In fiecare secunda intrebarea “Incotro?” i se reaprindea in minte, ca bazaitul unei muste enervante. “Bucuresti. Bucuresti...” Subconstientul ei trebuia sa fie surd... Repeta intr-una intrebarea, parca asteptannd momentul cand nu va mai avea raspunsul la indemana.
Se intreba daca lucrurile de genul acesta se uita sau se estompeaza. Daca va veni o zi cand va rade de toata situatia, de plecarea asta lasa, fara ramas bun sau priviri directe. Ar fi ras acum. Era de ras...
Exista lucruri pe care un om nu are dreptul sa le faca in viata. Se gandea ca dezicerea de sine e pe undeva pe acolo. Ingroparea trecutului, impreuna cu vocea mamei si pozele vestejite trecute din generatie in generatie era ceva impotriva firii, a naturii umane, care inca de la inceput l-a facut pe acesta sa creeze legaturi, sa devina individ. In plus era vorba de cartea de colorat cu Sailor Moon, de primul “Te iubesc” fals, soptit la ureche, de bomboanele bunicii ce asteptau uneori si un an in sertar. Toate astea erau taiate din radacini si nu mai insemnau nimic pentru nimeni. Ucidea timp.
Autocarul vibra monotonic pe sosea. Simtea cum ii mor amintirile. Singurul trecut pe care avea sa-l mai pastreze incepea in momentul in care se urcase in masina ce o ducea in capitala si se sfarsea in prezent. Fuga asta scarboasa, aparent fara motiv, era trecutul pe care il imbratisa, acea unica experienta ce te formeaza mai mult ca zece ani. Era omul vantului, al firii dezlatuite.
Nu era o razvratire. Razvratirea inseamna lupta. Ea isi luase talpasita. Fugea de nimicul zilelor, de tot ce ii dadea nume, de ce se astepta de la ea. Dorea oameni care sa ii arete cine este si care sa tezteze ce poate, fara sa fie surprinsi sau dezamagiti. Avea nevoie de viata si de placearea de a o trai. Bineinteles ca ar fi fost mai corect sa lupte pentru ceea ce vroia, sa se transforme pe sine in ceea ce dorea sa reflecte. Dar ar fi fost si mai greu.
Erau vreo sase persoane in autocar, toti straini intr-un fel de noapte sacra, cu stele cazatoare. Era singura. Era ea. Fara episoade ale unor rataciri reci ce parca nu-i apartineau, dar pentru care i s-ar fi cerut socoteala toata viata. In singuratate, nimeni nu-ti cere sa duci gunoiul.

Adormise chircita pe scaunul ei. Luna isi emitea undele luminoase peste lumea plumburie. Era noapte. Se tarau cadavre. Inca mirosea a busuioc... Urat miros.