Suntem?

Zgomote de catedrala

Si nimic, si tot prea mult
Iar ingani un zgomot alb...
Plansul tau de om surd si mut...
Tot ma minti ca mai esti cald.

Cuvantul -jale visinie,
Frisoane ale adancimii reci...
Sunt raze argintii, dar lumina nu te-nvie
Si cu gura ca o balta,
vei fi gol si-adanc pe veci.

De ce indoiala? De ce nu? Cred ca senzatia trairii in van si holograme a avut-o oricine la un moment dat. Eu o am acum. Cum comentez? Imi e frica. Frica de ceea ce poate fi si depinde numai de mine. Frica de momentul in care o sa realizez ca e real si trebuie sa fac ceva. Si daca nu e real, tot ar trebui sa fac ceva. Cuvantul... Sa fie asta tot? Sa fim doar sunete reci rostogolite neregulat intr-un limbaj grotesc, ce-i drept, dar pe care nici asa nu-l intelegem?

Pot sa demisionez acum? Nu, nu vreau sa mor. In nici intr-un caz! Ador viata! Viata in dimineata unei zile de vacanta, cand soarele incalzeste lenea, si nu ai nimic de dovedit nimanui. Viata atunci cand te strange in brate, si nu te intreaba nimic. Viata cand bate vantul si dansezi numai pentru tine... O viata cu altii, dar pentru tine. O viata mica in lumea mare... Nimeni sa nu stie despre mine alte lucruri decat ca-mi place sa zbor, sa zambesc si sa beau bere. Sa nu ma intrebe nimeni incotro ma duc, nici de unde vin, ci daca mai stau. Ar fi atat de simplu sa traim din plin daca nu am vrea sa le stim pe toate.

E innorat, dar vine soarele. Sunt femeie, si sunt trista. Daca as fi barbat, as fi la fel. Atunci de suntem fragmentati in halul asta? Suntem oare prea multi, prea buni? Suntem?