Si totusi...

Noi, oamenii, am ciopartit urat timpul. Ne-am ciopartit propriul timp, si l-am facut matematic, masurabil, doar ca sa para ca el e cel care trece, care pleaca, care pustieste. Defapt, noi trecem prin timp. El e static, eternul prezent pe care noi il traversam vibrand usor si scurt. Nu exista trecut si viitor, ci doar amintiri si vise. Iar timpul sta si noi zburam, imbatranim si incercam sa reconstruim clipe... Luam timpul ca pe ceva atat de fizic, si aproape ca ii simtim greutatea. Poate ar fi mai bine fara ceasuri... Poate asa am pastra mai putine amintiri, am gandi mai putin, si am simti prezentul mai adevarat si mai al nostru decat gesturile si ochii prinsi in imagini moarte.

Sfarsitul anului... Ce prostie! Un an se sfarseste si incepe in fiecare secunda, si sa pui numar existentei e de-a dreptul scarbos, revoltator si trist. Felul in care cautam indentitate in lumea abstracta matematicii vorbeste despre desprindearea nostra de cer si pamant. Faptul ca mirosul de carne proaspata ne dezgusta dovedeste pierderea naturii de fiinta a pamantului, a clipei si a placerii. Nu exista numere! Mainile mele mi-au spus asta, asa cum mi-au spus ca zapada moale si rece exista. Cred in mainile mele si nu cred in voi! Asa ca nu exista nici zile, nici ore. Nu exista an nou sau an vechi.

Si totusi...

Va doresc un an nou plin de clipe intense, de vant si raze, de calatorii si vise.... Si de tot felul de priviri, de furnicaturi, de imbratisari, de lacrimi... Un an nou plin cu viata!