Cand noi vorbim...

Am chipuri. Multe chipuri. Mi le smulg grabita la fiecare schimbare de context. O raza de lumina ce se misca tremuratoare, o adiere ce isi schimba directia, o privire ce isi accentueaza intensitatea -toate acestea ma obliga sa port masti. Dar nu sunt masti de carnaval, intelege asta! Sunt masti din mine, construite din tesuturi care, de sine statatoare, au forta, dar nu au forma potrivita pentru a o folosi. Asa ca eu devin artizanul propriilor nevoi. Nu creez masti pentru a ma ascunde, ci pentru a ma prezenta. Omit unele trasaturi, dar tu, cel care ai sapat cu mainile goale, animat de greata fata de mirosul unei pieli dubioase, si care ai ajuns la carnea cruda, sanatoasa si scarboasa, stii ca sunt trasaturi ale mele (si ale tale) ce nu trebuie spuse sau expuse -nu trebuie nici macar acceptate.

Sunt lucruri pe care nu le vedem. Ele nu ne ingrijoreaza. Sunt lucruri pe care le vedem, dar pe care nu le intelegem. Ele ne ucid. Ne-am putea lega la ochi. Dar suntem prea mandri...


Gandirea ne ofera doar intrebari. Multe intrebari. Intrebari ce, odata invitatae in interiorul tau, te vor bantui pentru totdeauna.
Deci nu gandi. Nu te intreba. Nici macar nu privi.
Fa-te mic si cauta-ti fericirea!

Pustiu sec de mari nimicuri

Un vant ce duce spre carari
Un vaiet ce te lasa gol
Ate vii, visinii
Suflet mic, fara dor

Dulce intorci o frunza moarta
Doar sa privesti o moarte-ntoarsa
Molusca verde, nebuloasa
Moarte neagra, moarte proasta

Scuipi cuvinte cu ecou
Ceri in gand o coaja roasa
O suprafata, covor nou
Nici un peste prins in plasa...

Nu ma simt in stare sa scriu... Un vid ce produce aceleasi semne de intrebare la nesfarsit... Cand voi innebuni, voi scrie despre elefanti. Iar elefantii mei vor fi cei mai frumosi si cei mai uituci...

Poveste de vant 3

Lumina alba de dimineata... Prea multa realitate si claritate...
Razele unui soare meschin faceau privirile sa fixeze asfaltul. Pasii erau tarati. Pe strazi se plimbau siluete defecte si curate, oameni proaspat spalati pe dinti, ganduri frumos ambalate si intentii inca retinute. Spre seara, toate se vor prabusii in haos.

Intra intr-o cabina telefonica ruginita. Luminia intepatoare era filtrata de murdaria de pe geamuri, dand interiorului acel aer de confort mizerabil. Forma un numar.
-Alo?
Era o voce de femeie. Moale si inceata... Probabil avea cam 50 de ani. Si o boala grea. Purta in voce o oboseala interioara, un suflu cutremurator al organelor care tipau dupa functionalitate, dupa o soarta mai buna.
-E cineva acolo?
Intrebarea purta o nota de disperare. Asteptase ca telefonul sa sune. Cineva care sa se intereseze de soarta ei... Poate avea copii si spera ca ei sa observe printre cantecele vietii actuale faptul ca mama lor moare. Sau poate ar fi vrut o ultima conversatie cu colega din liceu, cu fostul sot, cu oameni care trecusera prin viata ei si nu lasasera date personale la iesire. Oameni care nu aveau sa simta momentul stingerii ei, nici n-au sa observe cum, in amintiriile lor, imaginea ei devenea alb-negru.
-E cumva o gluma?
Acum probabil realiza ca pierduse in van secunde pretioase, dar frustrarea se intindea dincolo de acel apel telefonic, caci toate secundele ii pareau pierdute, intr-o casa ce mirosea a pisici si in care nu mai veneau nepotii. Cum de nimerise intr-o asemenea durere?

Puse telefonul in furca si incepu sa se gandeasca la un nou numar. Loteria propriului suflet... Jocul propriului destin...
-Da?
Era tot o femeie. Insa mai tanara, mai grabita si mai rece. Era si ea ingrijorata, probabil din cauza facturilor, cumparaturilor, locului de munca.
Se intreba daca avea picioare lungi... Daca pasea cu eleganta... Parea tanara si educata, dar avea oare finete innascuta? Avea o miscare fluida a corpului? Stia sa zboare?
-Te distrezi?
Avea o voce taioasa ce se potrivea cu dimineata aceea. Probabil ca era un om curat, ce tocmai facuse dusul de dimineata, isi bause cafeaua, si purta haine calcate. Era proaspata si rece intr-o dimineata sticloasa.

Astepta sa inchida ea, ceea ce nu dura prea mult. Apoi mai forma un numar fara sa stea sa se gandeasca.
-Da?
Din nou o femeie. Inchise inainte ca ea sa mai apuce sa spuna ceva.
Iesi din cabina si isi aprinse o tigara. Lumina isi mai pierduse din raceala. Simtea chiar si o adiere usoara.
Ce lume...

Cand nu mai intelegi nimic...

Omenirea are nevoie de razboi. Are nevoie de violenta, de amenintari, de tipete si groaza. Are nevoie de indemne, de ura, de patriotism.
Pacea nu aduce omogenitate, egalitate sau liniste. Aduce confuzie si omoara pasiunea. Oamenii sunt goi. Nu vor nimic si bantuie prin viata imbatandu-se si simuland dorinta. Nu mai stim sa ne inclestam mainile ferm. Ne mintim cu sentimente si mila, cand defapt mila simtim doar pentru noi insine. Nu mai stim sa iubim, caci nu stim nici sa uram. Degetele noastre tremura si impartim lumea static in bine si rau.

Mai exista azi oameni care sa aiba atata pasiune, atata patos incat sa se arunce intr-o lupta deja pierduta? Mai exista oameni atat de furiosi si de revoltati incat sa fie in stare sa moara pentru o cauza? Nu. Chiar si mizerabili si nefericiti, noi vream sa traim, ca sa apucam sa mai mancam si sa bem si sa regulam curve, toate astea intr-o monotonie scarboasa, aceea stare de nenorocire in care ne-am afundat si cu care ne-am resemnat.

De ce rusii nu se mai injura cu americanii? De ce naiba nemtii nu mai injura pe nimeni? Mai exista valori de aparat? Mai exista oameni jigniti? Onoarea mai are vreo importanta? Nu, noi suntem ocupati sa "salvam planeta" si animalele si padurile si toate lucrurile care pot constitui o cauza, pentru ca suntem lipsiti de orice fel de repere, de orice dinamism interior.

Nu trebuie sa iubim toata planeta!! De ce naiba am face asta? In primul rand, nu este in natura omului sa iubeasca la intamplare, si orice ar zice, omul se iubeste pe sine cel mai mult. Asa ca de ce se plimba atatea fraze pompoase si ipocrite prin gurile celor care se cred mai presus de instinct? Chiar crede cineva in pace? O doreste cineva? Sincer, nu cred. Oamenii nu doresc nici Raiul, altfel nu s-ar mai ingriji atata de sanatate si nu le-am mai fi atat de frica de moarte. Atunci pe cine incercam sa pacalim? Cautam inconstienti violenta, de aceea se moare in toate locurile si modurile dubioase. De aceea ne uitam la filme de actiune si copiii se cred supereroi.

Trebuie sa ne ascutim ghearele, sa lovim, sa simtim vigoare in fiecare deget. Trebuie sa vedem moarte, ca sa stim ca suntem in viata, ca sa privim asta ca pe un privilegiu, sa nu ne mai preocupe atata viitorul, sa ne recunoastem efemeritatea, sa traim. Nu cu zambete false trimise la intamplare, ci cu multumire interioara, cu o multumire egoista si nesimulata. Sa ne bucuram de oxigenul din plamani si sa intelegem ca fiecare mort din jur reprezinta pentru cei vii o victorie.

Stiu ca daca ar izbugni un razboi mi-as blestema gandurile, m-as judeca dur pentru ele si as incerca sa mi le justific cu argumente tampite. Dar macar ar fi viara... in interiorul meu, in exterior -peste tot- ar fi frica si viata.

AND that's why I hate hippies.

Mai caut...

Daca citim in stele,
Citim degeaba,
Caci scopurile ne duc in viitor
Si ne ucide graba.

Sange si fire de par-
Suntem ai lumii in intregime.
Daca am tine lumea-n palme
Am muri de dor de sine.

Daca lacrimile inseamna simt
Eu vreau sa plang de lume,
Sa pot respire ceata-
Mie sa-mi dea alt nume.

Sa cant cand nu ma aude nimeni,
Sa otravesc vene reci…
Noi toti ne luam sufletele in maini
Si dam cu ele de pereti…

Inhalez povesti straine. Aer murdar cu destine spiralate ce il imping pe al meu intr-un colt... Simt si un dor intepator ce se bate cu orgoliul meu, inca in puteri, inca nebiruit... Imi tin capul sus, sprijinit pe efemerele valuri ale aparentei. Sunt intr-o agonie cretina, caci nu am nici o durere...

Caderi, in general...

Nu-mi plac oamenii care nu pot sa vorbeasca despre ceea ce simt. Nu-mi plac oamenii care ii fac sa sufere pe cei la care tin cel mai mult. Nu-mi plac oamenii ca mine.

In cautarea unor muze, am gasit pustiu in toti ochii. Azi, ma declar dezamagita de lume. Nu stiu daca mai exista oameni care sa stie sa traiasca. Si nu materialismul ne usuca, ci ego-urile noastre pline de interese psihice, nevoia de a construi scari valorice si de a ne cocota cat mai sus pe ele, fara sa realizam subiectivismul propriului succes.

Imi inteleg pozitia, si stiu ca nu sunt cea mai potrivita sa judec oamenii. Dar tot nu pot nega scarba cu care pasesc in multime, scarba ce o simt inclusiv fata de mine. Nu-mi place felul meu de a fi, de a iubi si de a simti. Sau poate nu-mi place reticenta mea fata de aceste lucruri. Dar nici cei din jurul meu nu contrasteaza prea puternic cu cenusa intunecata pe care o plimb regulat prin fata unor suflete straine, asteptand probabil semne dintr-o lume mai pura si mai violenta ca aceasta.

Ne ascundem sub maniere, sub reputatii si sub declaratii de independenta. Ne zvarcolim speriati sub aceste greutati si cautam o balada pentru pentru tristetea noastra. Dupa 4 minute si 42 de secunde revenim la zgomotul strazilor si sirenelor. Revenim la etica si morala, la ce e bine, la ceea ce trebuie sa facem, la lucrurile la care trebuie sa visam. In timpul asta, suflul salbatic al vietii ne pare un pacat al impulsului, iar propria noastra fire -nebunie. Si suferim bineinteles, cu spini infipti in zambetele noastre, cu sange alb fieband in tesuturi uitate adanc.

Oare asemenea focuri distructive mocnesc in fiecare? Sau eu am probleme serioase?

Unholy rise...

Se intampla. Aerul se strange in jurul meu, prins intr-o respiratie... O respiratie atat de cunoscuta, de moale si confortabila... Se topesc turturii de gheata, si picaturi asemeni plumbului imi gauresc pielea. Ma vars pe asfalt, dar nu va dura mult. Dupa ce trupul imi va muri, voi fi invincibila.

N-am vazut niciodata ninsoare mai trista ca in perioada asta. Nici macar copiii nu se mai bucura de ea. Nimeni nu prinde fulgi pe limba si nimeni nu are genele incarcate. Ce sens mai are sa plang acum, cand toata lumea plange?

Dar nu va dura mult... Si apoi...

Cautandu-ma

Cata singuratate e necesara pentru a innebuni? Iar faptul ca te simti singur printre altii nu inseamna ca deja ai innebunit?

Si daca esti singur, inseamna ca esti defect?

Gandurile mele razbat furioase prin spatiu, cauta un centru de greutate pe care sa si-l asume si un ochi in care sa se faca nevazute, impreuna cu planuri malefice. Gandurile mele sunt sinistre... Te cauta discret, dar nu o sa te strige niciodata, caci sunt origolioase si spera ca tu vei fi acela care isi va pleca primul capul...

De ce cred oare ca a simti e o slabiciune? De ce imi trebuie o identitate intunecata ca sa imi pot recunoste propriul interior? Unde mai exact m-am pierdut? M-as intoarce, as analiza, as incerca. Undeva, ceva sigur s-a fisurat. Constientizarea vine doar acum, cand am dat de tine si am intrat in jocul asta al indiferentei aparente, dandu-mi seama ca in ceea ce ma priveste nici nu putea fi altfel, caci doar masca indiferentei o mai pot afisa. Doar datorita acesteia mai pot tine capul sus. Nu stiu exact ce ma doare: faptul ca am o slabiciune sau simtirea in sine?


Ce anume s-a desprins din mine si m-a lasat atat de goala incat nu mai pot iesi in lume fara machiajul omului nepasator? Si de ce expeditiile tale sunt atat de scurte? Nu esti partenerul de joc potrivit... Nu, tu esti exact ca mine. Joci incet si prudent, dar oare pe tine te doare la fel de mult cum ma doare pe mine?

Scuza-ti nota poate prea personala a post-ului... Dar daca nu aici, atunci unde?