Caderi, in general...

Nu-mi plac oamenii care nu pot sa vorbeasca despre ceea ce simt. Nu-mi plac oamenii care ii fac sa sufere pe cei la care tin cel mai mult. Nu-mi plac oamenii ca mine.

In cautarea unor muze, am gasit pustiu in toti ochii. Azi, ma declar dezamagita de lume. Nu stiu daca mai exista oameni care sa stie sa traiasca. Si nu materialismul ne usuca, ci ego-urile noastre pline de interese psihice, nevoia de a construi scari valorice si de a ne cocota cat mai sus pe ele, fara sa realizam subiectivismul propriului succes.

Imi inteleg pozitia, si stiu ca nu sunt cea mai potrivita sa judec oamenii. Dar tot nu pot nega scarba cu care pasesc in multime, scarba ce o simt inclusiv fata de mine. Nu-mi place felul meu de a fi, de a iubi si de a simti. Sau poate nu-mi place reticenta mea fata de aceste lucruri. Dar nici cei din jurul meu nu contrasteaza prea puternic cu cenusa intunecata pe care o plimb regulat prin fata unor suflete straine, asteptand probabil semne dintr-o lume mai pura si mai violenta ca aceasta.

Ne ascundem sub maniere, sub reputatii si sub declaratii de independenta. Ne zvarcolim speriati sub aceste greutati si cautam o balada pentru pentru tristetea noastra. Dupa 4 minute si 42 de secunde revenim la zgomotul strazilor si sirenelor. Revenim la etica si morala, la ce e bine, la ceea ce trebuie sa facem, la lucrurile la care trebuie sa visam. In timpul asta, suflul salbatic al vietii ne pare un pacat al impulsului, iar propria noastra fire -nebunie. Si suferim bineinteles, cu spini infipti in zambetele noastre, cu sange alb fieband in tesuturi uitate adanc.

Oare asemenea focuri distructive mocnesc in fiecare? Sau eu am probleme serioase?