Azi se moare?

Am regasit-o nu demult si mi-a dat aceeasi fiori...

O scrisoare de la Muselim-Selo
George Cosbuc

Maicuta draga, cartea mea
Gaseasca-mi-te-n pace!
Pe-aici e vant si vreme rea,
Si-Anton al Anei zace
De patru luni, si-i slab si tras,
Sa-l vezi, ca-ti vine plansul,
Ca numai oasele-au ramas
Si sufletul dintr-insul.

Apoi, sa stii c-a fost razboi
Si moarte-aici, nu saga
Cadeau pe dealuri dintre noi,
Ca frunza, mama draga.
Si-acolo-n deal, cum fulgera,
Un plumb simtii ca vine,
Si n-avu loc, cat larg era,
Decat in piept la mine.


Mi-e bine-acum, si-asa socot
Ca nu va trece luna
Si-oi fi scapat de-aici de tot,
Dar vezi, te rog, de una:
Sa nu mai faci cum ai facut,
S-aduni la tine satul,
De vesela ca ti-ai vazut
Acasa iar baiatul!

Sa vezi pe-aici si ciungi, si-ologi!
Critos sa-i miluiasca!
Tu mergi la popa-n sat sa-l rogi
O slujba sa-mi ceteasca.
Puteri de nu vei fi avand
De plata, vorba-i lasa
Ca-i voi lucra o zi, oricand,
La-ntorsul meu acasa.

Pe Nutu vi-l lasasem mic,
Cu crestetul cat masa-
O fi acum strengar voinic
Si va rastoarna casa?
Facutu-i-ati si lui la fel
Caciula, cum am vrut-o?
Aveam o piele-n pod, de miel,
Doar nu veti fi vandut-o?

Nevestei mele sa-i mai spui
Sa-mi cumpere o coasa,
Cea veche nu stiu: este-ori nu-i,
Si-o fi acum si roasa
De cand rugina scurma-n ea.
Sa-mi vad, o dare-ar sfantul,
Cum cade iarba-n fata mea
Si-mi bate-n plete vantul!

Ea lupte-se cum biet o sti,
C-asa ne dete soarta,
Ca si noi ne-am luptat pe-aci
Cu greul si cu moartea;
Dar l-a ajuns si pe harap
Blestemele si plansul,
Ca noi i ne-am tinut de cap
Si-ntraram dupa dansul.

Si i-am facut, maicuta, vant,
L-am scos de tot din tara,
Macar stetea pe sub pamant
Si nu iesea pe-afara.
Si-am prins si pe-mparatul lor,
Pe-Osman nebiruitul,
Ca-l impuscase-ntr-un picior
Si-asa i-a fost sfarsitul.

Pai, ne tinea pesemne prosti,
Sa-si joace hopa-tropa,
Ca nu puteam sa batem osti!
Dar poate taica popa
V-a spus de prin gazeturi tot-
El cum si-a dat juncanii?
Acum i-as cumpara, sa pot,
Dar nu mai am, azi, banii.

Ma doare-n piept, dar nu sa tip,
Si-asa mi-e dor de-acasa,
Si-as vrea sa plec, dar nu e chip,
Ca voda nu ma lasa.
Dar uite, nu e nu stiu cat
O luna chinuita,
Si-o sa te strang de dupa gat,
Maicuta mea iubita...
..........................................

Asa mi-a spus Ion sa-ti scriu,
Iubeasca-ti-l pamantul!
Si-am tot lasat, pan-a fost viu,
Si-mi tin acum cuvantul.
Sa te mangaie Dumnezeu,
C-asa e la bataie-
Si-am scris aceasta carte eu,
Caprarul Nicolae.



Moartea... E atat de greu sa vorbesti despre ea cand insasi legile vietii nu ne permit sa o intelegem. Ca sa traiesti trebuie sa respiri. Ca sa mori nu trebuie sa faci nimic. Dar noi nu suntem obijnuiti cu nimicul. Am luat cuvinte si am etichetat simturile fiecarei secunde, ca sa para ca facem mereu cate ceva. N-am lasat nimic nedefinit, marginind astfel orice fel de traire doar pentru ca in mintea noastra cuvintele aranjeaza ganduri. Si cu toate astea, murim. Chiar si verbul "a muri" e poate prea rational. Nu faci nimic. Absolut nimic. Dar noi a trebui sa spunem ca "murim", ca facem ceva, ca nu suntem niciodata, nici chiar in ultimele clipe, la bunul plac al vantului.


Nu demult, am citit niste scrisori vechi, trimise de tatal meu din strainatate mamei mele. Mi-au amintit de aceasta poezie. Si asta nu pentru ca tatal meu ar fi fost in razboi, ci pentru ca era el mort cand eu citisem scrisorile. E ciudat sa intri in gandurile unui om mort. Macabru. De cateva ori am citit sintagma "pentru totdeauna". Ei, nu a fost pentru totdeauna, tata... A fost putin, prea putin... Eu aveam pe atunci un an, iar el se semna in scrisori "taticul", desi ii erau adresate mamei mele. Tata, am nevoie de o bataie! Am nevoie sa-mi amintesti ca tu ai muncit, iar eu trebuie sa traiesc.

Scrisorile acelea ar trebui distruse... Dar asta nu se va intampla. Vreau sa stiu ca ai trait. Caut in ele raspunsuri.