How much is real?

"I'm looking at you through the glass...
Don't know how much time has passed
Oh, god it feels like forever
But no one ever tells you that forever
Feels like home sitting all alone inside your head

How do you feel? That is the question
But I forget.. you don't expect an easy answer
When something like a soul becomes
Initialized and folded up
like paper dolls and little notes
You can't expect a bit of hope
So while you're outside looking in
Describing what you see
Remember what you're staring at is me
(...)
How much is real? So much to question
An epidemic of the mannequins
Contaminating everything
When thought came from the heart
It never did right from the start
Just listen to the noises
Null and void instead of voices
Before you tell yourself
It's just a different scene
Remember it's just different from what you've seen."

(Stone Sour-Throught the glass)

Vis cu maci... defapt nu

Acum stiu ce-mi doresc! Poate "a dori" nu e potrivit contextului, pentru ca nu e vorba de o acadea. Dar oricum stiu ce mi-ar placea...
Iubire neconditionata... Un mic suflet pentru care sa fiu soare chiar si atunci cand ma inec in negura (nu stiu sa inot). O fiinta cu o atingere usoara care sa nu trezeasca nimic in maruntaiele mele ruginite, ci sa imi atinga mintea si sa o incarce cu sens. Cineva care sa ma duca acasa noaptea, cand eu desenez contexte in lumina felinarelor, fara sa astepte un sarut in fata portii. O haina ce imi incalzeste mainile inghetate si buze subtiri care sa-mi sarute nevinovat nasul rosu. Vreau zambete cand sunt fericita! Vreau zambete cand sunt trista! Vreau un suras discret cand incerc sa prind scantei in poze! Si peste toate, vreau o imbratisare scurta si calda, care sa spuna simplu: "Imi pasa! Imi pasa atat de mult de tine..."
Banuiesc ca e vorba de grija... Sau tot de frica de asteptarile celorlalti, de responsabilitate pana la urma.

Si in timp ce ma gandesc la toate astea, mama ma intreaba ce vreau sa mananc, cu aceeasi rabdare neclintita si intelegere mult prea profunda. O privesc... Ma citeste. Si ma accepta asa. Singura care poate. Singura care stie...

Traiesc!

"They only hit until you cry
After that you don't ask why
You just don't argue anymore"

(versurile melodiei "Luka"-Suzanne Vega)

Casa mea e sufletul meu. Numesc "suflet" locul in care sunt complet singura. Nu incerca sa vii langa mine. Cand vine vorba de linistea mea pot sa ucid.
Oare? Pot sa ucid?

Nu sunt impotriva violentei. Nu atata timp cat e constructiva, si da, consider ca exista violenta constructiva. In schimb, urasc violenta domestica. Mama plangand... "Nu! Te rog! Copiii..." Era un "Te rog" acolo... Cum poti sa fi asa de rece la un "Te rog" atat de stins? Erau lacrimi. De om mare si de copil. Lacrimi de durere. O lume ce se prabuseste...
Nu se cade sa vorbesc asa... Tata nu a fost atat de violent. Si oricum, a murit.

Si totusi... Nu-i cinstit. Daca nici acasa nu pot sa fiu eu, sa-mi ling ranile capatate in exterior, atunci unde? Unde? Ma bate vantul si ma doare. Nu vezi? Nu-mi spune ce sa fac, te rog. Nu-mi cotrobaii prin lucruri, sunt ale mele. Nu-mi lua dreptul suprem al omului, acela de a alege. Nu ma lovi... te rog...
Mi-ai cerut ajutorul. Te-am ignorat. Eram suparata pe tine. Ce? N-am voie sa fiu suparata? Pana si acest drept mi l-ai anulat? Bine, nu mai sunt suparata pe tine. Imi impun un zambet grotesc. Te ajut, cum pot. Nu-ti convine...
N-am voie sa tip. Sa nu injur. De ce? Am momente cand simt nevoia sa tip si sa injur. Toti avem. De ce sunt numia eu pedepsita pentru asta? Sa nu plang. Doamne, atunci cum sa scot asta din mine? Tu nu vezi? Negru si rosu se bat pentru suprematie! Nu inteleg... De ce? Nu sunt animal. Asa rudimentara si urata cum ma vezi, simt. In toate felurile posibile. Iar pumnii tai ma apleaca langa masa din bucatarie. N-am voie. Stiu. Dar nu inteleg. De ce sa tac? Sa taci tu! Sa pleci daca nu vrei sa ma asculti! Dar lasa-ma sa vorbesc, lasa cuvantul sa creeze durere! Si nu ma mai lovi...
Iti amintesti cand am aruncat cu cutitul dupa tine? Inghetat, m-ai privit in ochi si nu m-ai recunoscut. Nici eu nu ma recunosteam. Poate atunci, pentru o secunda, ai realizat stadiul in care ma adusesesi. M-ai dezumanizat... Stii? Cred ca te urasc.


Viata e nimic. Oricum am analiza-o, intr-un final, tot e nimic. Momentan ma desprind de aceasta teorie, pentru ca viata e totul pentru mine. Aceea viata ce imi apartine numai mie. Nimeni nu ma va mai face sa cred ca ceea ce aleg e gresit, ca eu sunt gresita, ca merit sa suport consecintele unui gand. Traiesc! Zgariata si mai rece, dar inca pot sa zambesc.

Suntem?

Zgomote de catedrala

Si nimic, si tot prea mult
Iar ingani un zgomot alb...
Plansul tau de om surd si mut...
Tot ma minti ca mai esti cald.

Cuvantul -jale visinie,
Frisoane ale adancimii reci...
Sunt raze argintii, dar lumina nu te-nvie
Si cu gura ca o balta,
vei fi gol si-adanc pe veci.

De ce indoiala? De ce nu? Cred ca senzatia trairii in van si holograme a avut-o oricine la un moment dat. Eu o am acum. Cum comentez? Imi e frica. Frica de ceea ce poate fi si depinde numai de mine. Frica de momentul in care o sa realizez ca e real si trebuie sa fac ceva. Si daca nu e real, tot ar trebui sa fac ceva. Cuvantul... Sa fie asta tot? Sa fim doar sunete reci rostogolite neregulat intr-un limbaj grotesc, ce-i drept, dar pe care nici asa nu-l intelegem?

Pot sa demisionez acum? Nu, nu vreau sa mor. In nici intr-un caz! Ador viata! Viata in dimineata unei zile de vacanta, cand soarele incalzeste lenea, si nu ai nimic de dovedit nimanui. Viata atunci cand te strange in brate, si nu te intreaba nimic. Viata cand bate vantul si dansezi numai pentru tine... O viata cu altii, dar pentru tine. O viata mica in lumea mare... Nimeni sa nu stie despre mine alte lucruri decat ca-mi place sa zbor, sa zambesc si sa beau bere. Sa nu ma intrebe nimeni incotro ma duc, nici de unde vin, ci daca mai stau. Ar fi atat de simplu sa traim din plin daca nu am vrea sa le stim pe toate.

E innorat, dar vine soarele. Sunt femeie, si sunt trista. Daca as fi barbat, as fi la fel. Atunci de suntem fragmentati in halul asta? Suntem oare prea multi, prea buni? Suntem?

Dileme

De ce sambure de mac? Nu m-a intrebat nimeni, insa vreau sa raspund. Pai... macul... e rosu... viata... sau moarte. Nu ma prea leg de simbolistica, de conceptii si legende. Macul e o floare salbatica. Vant si primavara. Nostalgie constructiva poate. Somn (aici e simbolistica...). Zbor. Fac ce fac si asociez toate lucrurile care imi plac cu zborul. As putea sa fiu indulgenta cu mine si sa spun ca defapt imi plac doar lucrurile care au legatura cu zborul. Oricum, macul e rosu si tare. Puternic. Singur. Cu vantul...

De ce sambure? E atat de usor de inteles... Mic-Mare. Negru-Rosu. Pamant-Vant. Eu-Lume...

Vreau aripi. Sa-mi vand sufletul?

Lumea-i fara sens...

"Maci rosii imperiali"

Sa fie...

Bun, deci am un blog... "Mare chestie!" ar zice plini de sarcasm unii. "WTF..." ar zice de-a dreptul fulgerati cei care ma cunosc. Bine, in caz ca unele persoane care ma cunosc vor ajunge pe acest blog, ele nu vor stii ca ma cunosc. Adica, vor stii ca ma cunosc dar nu vor stii ca detin blogul. Deci nu vor stii... in fine. Nu o sa spun prietenilor mei de el, si acuma stau sa ma gandesc cum altfel o sa aduc lume pe el. Hmmm... Vad eu...
Acum... intrebarea cea mare: de ce mi-am facut blog? De ce...? Nu stiu. Chiar nu stiu. E ora 21 si... 21 de minute (pe bune), e vara, si eu sunt... cam singura. Dar nu asta conteaza. Nu am sa povestesc despre viata mea. Si totusi despre ce o sa povestesc??? Vreau sa scriu lucruri pe care le scriu numai in Caiet... Caiet scris cu "C" si nu cu "c" inseamna ceva... inseamna partea intunecata a lunii. Imi promit acum ca nu o sa fac abuz de metafore, pentru ca am aceasta tendinta chiar daca nu sunt buna la asa ceva. Pentru cei care imi vor vizita blogul, le transmit de pe acuma ca... (god, trebuie sa gasesc cev... e prima mea postare, trebuie sa par inspirata...) ca... orice prost isi poate face blog...