duminică, 7 februarie 2010

Caderi, in general...


Nu-mi plac oamenii care nu pot sa vorbeasca despre ceea ce simt. Nu-mi plac oamenii care ii fac sa sufere pe cei la care tin cel mai mult. Nu-mi plac oamenii ca mine.


In cautarea unor muze, am gasit pustiu in toti ochii. Azi, ma declar dezamagita de lume. Nu stiu daca mai exista oameni care sa stie sa traiasca. Si nu materialismul ne usuca, ci ego-urile noastre pline de interese psihice, nevoia de a construi scari valorice si de a ne cocota cat mai sus pe ele, fara sa realizam subiectivismul propriului succes.

Imi inteleg pozitia, si stiu ca nu sunt cea mai potrivita sa judec oamenii. Dar tot nu pot nega scarba cu care pasesc in multime, scarba ce o simt inclusiv fata de mine. Nu-mi place felul meu de a fi, de a iubi si de a simti. Sau poate nu-mi place reticenta mea fata de aceste lucruri. Dar nici cei din jurul meu nu contrasteaza prea puternic cu cenusa intunecata pe care o plimb regulat prin fata unor suflete straine, asteptand probabil semne dintr-o lume mai pura si mai violenta ca aceasta.

Ne ascundem sub maniere, sub reputatii si sub declaratii de independenta. Ne zvarcolim speriati sub aceste greutati si cautam o balada pentru pentru tristetea noastra. Dupa 4 minute si 42 de secunde revenim la zgomotul strazilor si sirenelor. Revenim la etica si morala, la ce e bine, la ceea ce trebuie sa facem, la lucrurile la care trebuie sa visam. In timpul asta, suflul salbatic al vietii ne pare un pacat al impulsului, iar propria noastra fire -nebunie. Si suferim bineinteles, cu spini infipti in zambetele noastre, cu sange alb fieband in tesuturi uitate adanc.

Oare asemenea focuri distructive mocnesc in fiecare? Sau eu am probleme serioase?

7 comentarii:

  1. Şi eu am rănit. Poate cel mai important om din viaţa mea. Şi nu ştiu de-i bine să mă pedepsesc ori să-mi aştept pedeapsa.

    RăspundețiȘtergere
  2. Chiar daca alegi sa te pedepsesti tu, va fi tot pedeapsa soartei, constiinta ta fiind doar transpunerea legilor firii in morala ta.

    Partea buna e ca iti recunosti vina si ca, probabil, ai ranit in necunostinta de cauza. E altfel atunci cand intraga fiinta cere durere cu care sa se hraneasca. Eu am ranit lucida si o voi face din nou... Pentru mine, eu sunt cea mai mare pedeapsa.

    RăspundețiȘtergere
  3. ce culoare imposibila... ca si scrisul :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Constiinta e cea mai mare pedeapsa atunci cand ranesti..pentru ca doar un nebun se minte pe sine. A gresi e un lucru omenesc, a ierta e ceva divin. Nu cred ca putem sa ne iertam, cu tot subiectivismul din propria noastra persoana, dar putem sa ne obisnuim si sa traim, linistiti, impacati chiar, cu propriile greseli.

    RăspundețiȘtergere
  5. Ai dreptate aici. Egoul e povara pe care toti ne-o asumam. Pai nu ne indeamna oare psihologii sa ne descoperim adevarata personalite, sa fim optimisti ca noi suntem cei mai tari?

    RăspundețiȘtergere
  6. David: De aceea urasc psihologia... Va distruge omenirea, pot sa garantez...

    RăspundețiȘtergere
  7. foarte interesanta perspectiva. nu materialismul ci egoul. iti dau dreptate.

    RăspundețiȘtergere