marți, 20 octombrie 2009

Fara...

Imi amintesc de Dumnezeul copilariei mele. O prezenta inalta, infasurata intr-o mantie lunga, neagra, ce flutura falnic la cea mai mica miscare. Chipul era frumos, cat de frumos imi puteam imagina un zeu pe vremea aceea... Nici femeie, nici barbat... Dincolo de tot ce poate umbri un chip, acesta era alb, ca al unui mort. Ochii ii erau intunecati, nu imi amintesc sa-i fi vazut intr-adevar vreodata... Nu zambea binevoitor, nici nu ma privea dojenitor. Plin de profunzime, asimila... Fara expresie anume. Fara limitarile unui suflet. Era dreptatea insasi, falnic inaltata statuie a existentei dincolo de existenta, a neclintirii propriei ratiuni...
Acest chip de marmura imi judeca pacatele infantile, iar eu il vedeam mare si singur... si trist. Si in chipul asta aceam incredere, chip creeat din mine, fara influentele rugaciunilor stravechi si icoanelor acelea urate. Dumnezeul meu frumos, legea unui suflet trist...

Apoi, am dat de versiunea clasica: batranul cu barba sura, fiinta straveche plina de iertare, icoane cu auriu, atat de departe de marmura venoasa, de ceata ce se risipea din pelerina... M-am simtit viovata, manjita... Ma straduiam sa ma rog la icoane, la chipuri geometrice cu aureole false.

Acum toate s-au dus... Statuia si batranul, ingerii si Diavolul... Toate sunt acum doar idei ale firii, denumirile unor vanturi ale timpului... A trebuit sa omor fiinta aceea plina de putreziciune pe care mi-o ofereau ei drept entitate, asa ca am ales sa calatoresc singura.

As vrea sa ma intorc la judecatorul meu rece, la tatal nascut din mine, caci stiu ca acolo m-am pierdut pe mine. Dincolo de orice conventii, acolo sunt eu-primitiva, dezlantuita si rece. Caci sunt rece de la natura... Si mi-am creat un Dumnezeu pe masura.

La inceput a fost gandul. Si gandul s-a nascut pe sine. Si gandul i-a dat un nume: eu.
La inceput am fost eu.

5 comentarii:

  1. Dumnezeul copilăriei tale seamănă cu cel de care am încercat toată viaţa să scap . Nu prea m-a lăsat să mă bucur şi am învăţat foarte târziu să râd. Uneori revine şi îmi fură zâmbetul. Dar nici eu nu renunţ. Îţi propun să ne închinăm unui zeu al râsului şi uneori al bătăii de joc...
    Black Bitch, eşti un poem care mă cutremură...

    RăspundețiȘtergere
  2. Spui lucruri frumoase la care nu prea stiu cum sa reactionez. Ma depasesc... Iti multumesc! Nu pentru ceea ce spui, ci pentru ca citesti ceea ce scriu.

    Cred ca Dumnezeul comun este un zeu al rasului si al bataii de joc, chiar a hilaritatii macabre, si e un Dumnezeu la care, sincer, nu ma mai pot inchina...

    RăspundețiȘtergere
  3. Cred că nu te poate depăşi nimic... Eşti specială şi, îţi repet, mă simt mândru că schimbi gânduri cu mine...

    RăspundețiȘtergere
  4. foarte frumos...la mine D-zeu copilariei mele avea chip de femeie... si poti gasi asta in postarea pe pahar... si multumesc pentru comm:)

    RăspundețiȘtergere
  5. Straniu. Atat de Primordial in aspect, incat doar primei varste ii pare potrivit si totusi, lipsit de orice urma de puerilitate...

    RăspundețiȘtergere