Undeva, pe sus...

Azi se moare?

Am regasit-o nu demult si mi-a dat aceeasi fiori...

O scrisoare de la Muselim-Selo
George Cosbuc

Maicuta draga, cartea mea
Gaseasca-mi-te-n pace!
Pe-aici e vant si vreme rea,
Si-Anton al Anei zace
De patru luni, si-i slab si tras,
Sa-l vezi, ca-ti vine plansul,
Ca numai oasele-au ramas
Si sufletul dintr-insul.

Apoi, sa stii c-a fost razboi
Si moarte-aici, nu saga
Cadeau pe dealuri dintre noi,
Ca frunza, mama draga.
Si-acolo-n deal, cum fulgera,
Un plumb simtii ca vine,
Si n-avu loc, cat larg era,
Decat in piept la mine.


Mi-e bine-acum, si-asa socot
Ca nu va trece luna
Si-oi fi scapat de-aici de tot,
Dar vezi, te rog, de una:
Sa nu mai faci cum ai facut,
S-aduni la tine satul,
De vesela ca ti-ai vazut
Acasa iar baiatul!

Sa vezi pe-aici si ciungi, si-ologi!
Critos sa-i miluiasca!
Tu mergi la popa-n sat sa-l rogi
O slujba sa-mi ceteasca.
Puteri de nu vei fi avand
De plata, vorba-i lasa
Ca-i voi lucra o zi, oricand,
La-ntorsul meu acasa.

Pe Nutu vi-l lasasem mic,
Cu crestetul cat masa-
O fi acum strengar voinic
Si va rastoarna casa?
Facutu-i-ati si lui la fel
Caciula, cum am vrut-o?
Aveam o piele-n pod, de miel,
Doar nu veti fi vandut-o?

Nevestei mele sa-i mai spui
Sa-mi cumpere o coasa,
Cea veche nu stiu: este-ori nu-i,
Si-o fi acum si roasa
De cand rugina scurma-n ea.
Sa-mi vad, o dare-ar sfantul,
Cum cade iarba-n fata mea
Si-mi bate-n plete vantul!

Ea lupte-se cum biet o sti,
C-asa ne dete soarta,
Ca si noi ne-am luptat pe-aci
Cu greul si cu moartea;
Dar l-a ajuns si pe harap
Blestemele si plansul,
Ca noi i ne-am tinut de cap
Si-ntraram dupa dansul.

Si i-am facut, maicuta, vant,
L-am scos de tot din tara,
Macar stetea pe sub pamant
Si nu iesea pe-afara.
Si-am prins si pe-mparatul lor,
Pe-Osman nebiruitul,
Ca-l impuscase-ntr-un picior
Si-asa i-a fost sfarsitul.

Pai, ne tinea pesemne prosti,
Sa-si joace hopa-tropa,
Ca nu puteam sa batem osti!
Dar poate taica popa
V-a spus de prin gazeturi tot-
El cum si-a dat juncanii?
Acum i-as cumpara, sa pot,
Dar nu mai am, azi, banii.

Ma doare-n piept, dar nu sa tip,
Si-asa mi-e dor de-acasa,
Si-as vrea sa plec, dar nu e chip,
Ca voda nu ma lasa.
Dar uite, nu e nu stiu cat
O luna chinuita,
Si-o sa te strang de dupa gat,
Maicuta mea iubita...
..........................................

Asa mi-a spus Ion sa-ti scriu,
Iubeasca-ti-l pamantul!
Si-am tot lasat, pan-a fost viu,
Si-mi tin acum cuvantul.
Sa te mangaie Dumnezeu,
C-asa e la bataie-
Si-am scris aceasta carte eu,
Caprarul Nicolae.



Moartea... E atat de greu sa vorbesti despre ea cand insasi legile vietii nu ne permit sa o intelegem. Ca sa traiesti trebuie sa respiri. Ca sa mori nu trebuie sa faci nimic. Dar noi nu suntem obijnuiti cu nimicul. Am luat cuvinte si am etichetat simturile fiecarei secunde, ca sa para ca facem mereu cate ceva. N-am lasat nimic nedefinit, marginind astfel orice fel de traire doar pentru ca in mintea noastra cuvintele aranjeaza ganduri. Si cu toate astea, murim. Chiar si verbul "a muri" e poate prea rational. Nu faci nimic. Absolut nimic. Dar noi a trebui sa spunem ca "murim", ca facem ceva, ca nu suntem niciodata, nici chiar in ultimele clipe, la bunul plac al vantului.


Nu demult, am citit niste scrisori vechi, trimise de tatal meu din strainatate mamei mele. Mi-au amintit de aceasta poezie. Si asta nu pentru ca tatal meu ar fi fost in razboi, ci pentru ca era el mort cand eu citisem scrisorile. E ciudat sa intri in gandurile unui om mort. Macabru. De cateva ori am citit sintagma "pentru totdeauna". Ei, nu a fost pentru totdeauna, tata... A fost putin, prea putin... Eu aveam pe atunci un an, iar el se semna in scrisori "taticul", desi ii erau adresate mamei mele. Tata, am nevoie de o bataie! Am nevoie sa-mi amintesti ca tu ai muncit, iar eu trebuie sa traiesc.

Scrisorile acelea ar trebui distruse... Dar asta nu se va intampla. Vreau sa stiu ca ai trait. Caut in ele raspunsuri.

De ce Bacovia?

Pentru ca Bacovia era mov si singur, in liniste, in tacere.

Pentru ca din durere se naste o poezie schioapa, din fericire -una oarba, si numai din tacere, tacerea aceea de surdina, veche, din care nu pricepi nimic si care parca te ingrijoreaza, doar din ea se naste poezie desavarsita.

Pentru ca numai atunci vezi lumea asa cum e, cand tace si nu te ispiteste cu vanturi si maree. Cand simti sangele misunand in vene, iar inima batand inutil secundele unui infinit. Nu o auzi, o simti... Astfel ca tacerea devine ca diamantul si nu poate fi distrusa decat de una si mai adanca.

Pentru ca doar pe Bacovia il apasa mizantropia si nepasarea cu iz romantic. Nu romantic gen trandafir, ci mai degraba romantic gen cafea sau iarba.

Pentru ca doar Bacovia face violetul credibil in amurg, cand noi vedem doar flacari, departe de cele ale pasarii pheonix...

Pentru ca poate dupa moarte e plumb. Poate dupa moarte e frig... Poate in viata e plumb si e frig, si cate un univers pentru fiecare, un cavou pentru o moarte trista, in singuratate...

Pentru ca lumina de dimineata imbraca in alb static micul dejun si numai daca flamanzesti mai poti crede ca painea e trupul lui Iisus.

Pentru ca m-a chemat suav in rime cu ecou, si a rupt petale cantand ceva despre o nuca si un nuc ce se iubeau prin radacini, sub un cer, desigur, violet. Eu, totusi, n-am venit...

Pentru ca ma regasesc chinuitor de mult in cuvintele lui, cuvinte straine, mai mult decat m-as putea regasi in orice incercare proprie de a pata vreo hartie cu un gand.

Pentru ca "Daca nu-i/ Cu cine vorbi/ Se scrie". Pentru ca scriu.

Ego

George Bacovia

Tot mai tacut si singur

In lumea mea pustie

Si tot mai mult m-apasa

O grea mizantropie.

Din tot ce scriu, iubito

Reiese-atat de bine

Aceeasi nepasare

De oameni, si de tine.

Scantei de meditatie...

Mi se spune ca am un zambet frumos. Poate e asa, nu vreau sa fac pe modesta. Dar e fals. Nici n-ar putea sa fie real, cand lumea imi pare atat de rece, cand simt ca ma inchide in ea, in lipsa ei de cer, in cerul ei mat.
Si visand la nebunia fluturilor, imi scapa uneori un suras ce nu ispira, dar care e singurul semn al scanteilor ce imi lumineaza periodic peretii interiori. Nu e marele meu zambet, ci doar un suras usor, abia vizibil, ce parca da o nota asimetrica trasaturilor mele. Fericirea ma face urata, pentru ca e o fericire egoista, ce mi se arata doar in momentele de singuratate, cand odata cu intrebarea clasica: "Cine o sa danseze la inmormantarea mea?", se trezeste in mine un sentiment de multumire inaltatoare, de satisfactie unica, satisfactia ca am iesit din puzzle-ul metafizic. Pot sa vad fete in jur fara sa le observ. Pot sa aud povesti fara sa le simt. Pot sa sarut fara sa fiu om.
Dimineata petrec cel putin o jumatate de ora in baie, desi ma machiez foarte putin. Stau pur si simplu in fata oglinzii si imi gatesc alura de iesit in lume. Orice ar fi, trebuie sa inspire viata. Pun mult alcool, sa derutez. Pun si scanteia ochilor mei in lumina unui foc de tabara. Aleg versuri la intamplare, sa fie niste cuvinte. Lovita de sunete, de cersetori, mirosuri scarboase de corpuri, incerc sa inteleg. Pe bune ca incerc.

Odata pot sa spun ca m-am simtit ingrozotor de vie. Atunci cand m-ai privit in ochi. "Suferi. Stiu ca suferi." Doamne, cat de viu mi-am simtit durerea, cum mi-a ars capilarele, cum doream atunci sa plang, sa spun totul. Dar ce era de spus? Daca cuvantul "Suferi" rostit de tine mi s-a parut ca exprima intreg universul meu, restul imi pareau reci si mici, aproape jignindu-mi simturile. Asa ca am ras de tine. Din nou rasul acela fals. Am ras, pentru ca esti melodramatic, pentru ca te prefaci ca intelegi interiorul oamenilor, pentru ca te prefaci ca exista interiorul oamenilor. Poate ca in momentul acela m-am uscat de tot. Dar clipa in care parca mi-am auzit sangele pulsand in vene mi-a facut sete. Mi-e sete.

Decamdata strazile sunt tot pline cu masini si claxoane. Cu stalpi si lumini artificiale. Gandurile mele zboara tot fara sens si nu se pot opri pe nici o tema, caci sunt mici si confuze. Mi-e dor de primavara, pentru ca acum am impresia ca daca s-ar repeta as simti-o.