Nimicul zilelor

Strazi aglomerate, neoane, zile de nastere, foc intern, ape murdare, aripi, tipete, cantece, brate, claxoane, ceara, vant, covrig cu susan, lamaie, chipuri, nume, viata...

Mi-am facut ceai de menta... Nu ca sa-l beau, ci ca sa-l miros. Aroma mentei face aerul mai usor, nici nu-l simti intinzandu-ti plamanii. L-am facut pentru ca altel m-as sufoca. Sunt prea multe purtate de aer. Prea multe respiratii, prea multe gusturi. Mi-e greata. Mi-e greata in adevaratul sens al cuvantului.

Mi-am luat sosete. Sosete colorate. Nu stiu exact ce o sa fac cu ele, eu le prefer pe cele inchise la culoare. Sosete mohorate pentru pasi tarati... Aer greu pentru un corp obosit. Traiesc cu incetinitorul. Nici ploaia nu cade cum trebuie.

Un camp sub raze ciudate...
Cand macii se topesc.

Fara...

Imi amintesc de Dumnezeul copilariei mele. O prezenta inalta, infasurata intr-o mantie lunga, neagra, ce flutura falnic la cea mai mica miscare. Chipul era frumos, cat de frumos imi puteam imagina un zeu pe vremea aceea... Nici femeie, nici barbat... Dincolo de tot ce poate umbri un chip, acesta era alb, ca al unui mort. Ochii ii erau intunecati, nu imi amintesc sa-i fi vazut intr-adevar vreodata... Nu zambea binevoitor, nici nu ma privea dojenitor. Plin de profunzime, asimila... Fara expresie anume. Fara limitarile unui suflet. Era dreptatea insasi, falnic inaltata statuie a existentei dincolo de existenta, a neclintirii propriei ratiuni...
Acest chip de marmura imi judeca pacatele infantile, iar eu il vedeam mare si singur... si trist. Si in chipul asta aceam incredere, chip creeat din mine, fara influentele rugaciunilor stravechi si icoanelor acelea urate. Dumnezeul meu frumos, legea unui suflet trist...

Apoi, am dat de versiunea clasica: batranul cu barba sura, fiinta straveche plina de iertare, icoane cu auriu, atat de departe de marmura venoasa, de ceata ce se risipea din pelerina... M-am simtit viovata, manjita... Ma straduiam sa ma rog la icoane, la chipuri geometrice cu aureole false.

Acum toate s-au dus... Statuia si batranul, ingerii si Diavolul... Toate sunt acum doar idei ale firii, denumirile unor vanturi ale timpului... A trebuit sa omor fiinta aceea plina de putreziciune pe care mi-o ofereau ei drept entitate, asa ca am ales sa calatoresc singura.

As vrea sa ma intorc la judecatorul meu rece, la tatal nascut din mine, caci stiu ca acolo m-am pierdut pe mine. Dincolo de orice conventii, acolo sunt eu-primitiva, dezlantuita si rece. Caci sunt rece de la natura... Si mi-am creat un Dumnezeu pe masura.

La inceput a fost gandul. Si gandul s-a nascut pe sine. Si gandul i-a dat un nume: eu.
La inceput am fost eu.

Poveste de vant 2

Umbre mazgaleau peretii. Pereti de un alb vechi, albul unor timpuri mistice. Albul sacru al amintirilor...
Franturi de poveste... Cu atat ramasese. Si cu acei pereti ce nu ii mai tineu nici macar de cald. Lumina lunii oferea indicii, dar stia ca isi pierduse constiinta de sine, ca e doar o pereche de ochi. O fereastra ce-si privea neputincioasa putreziciunea. La fel ca fereastra pe care intrau razele albe ale lunii. Doar ca prin ochii lui intra intuneric. Un intuneric vascos, ce se scurgea fara oprire, intr-o lume nelimitata. Lumea infecta a sufletului sau.
Ajunsese in grota propriei mintii. Era singur...
Cate trebuie sa vinzi pana sa te vinzi pe tine?

Se gandea la munca lui de ani de zile. O vedea distilata incetul cu incetul in pahare mici, cu lichid stralucitor. Diamante pe tejghea...
Mai erau si ochii... Ochii din umbra, ochii din urma. Priveau cu mila si repulsie. Cazuse de mult de la rangul de om. Era un fel de caine vicios, cu privirea turbata, tanjind dupa un singur lucru: autodistrugere. Ii parea rau... Chiar ii parea... Pentru ca isi facuse familia sa sufere, pentru ca isi lasase copii fara casa, fara liniste, fara tata... Il ardea vina, dar si mai mult il ardea durerea. Pentru ca cel mai rau ii parea pentru sine. Pentru ca umbla cocosat, pentru ca il durea carnea, pentru ca nu stia cand e zi si cand e noapte, pentru ca era singur... Da, plangea... Cineva trebuia sa planga si pentru el.

Isi putea simti carnea murind. Parca si auzea celule pocnind. Dar le ineca impreuna cu tot ceea ce isi dorise vreodata... Pentru ca acum nu mai avea de ales. Nu era o lupta. Pierduse de mult. Acum astepta. Ceea ce mai putea astepta. In singuratate...
Sticla era de vina pentru durere, dar sticla era singurul remediu care o putea vindeca. Asa ca sticla era viata. Sticla in care inotau vina si deziluziile.

Pana si lacrimile aveau gust de alcool. Le sorbea grabit, fara sa inteleaga de ce sau cum. Totul se invartea in jurul unui singur cuvant: trebuie! Nu se putea gandi la ce altceva ar fi putut ajunge, dar stia ce fusese. Stia ce pierduse...


Peretii ii mai apartineau doar pentru aceea noapte. Apoi aveau sa alunece pe aceeasi tejghea, cu aceleasi remuscari, cu aceeasi neputinta... Ar fi trebuit sa se ridice. Dar nu avea timp... Sticla. Sticla...