N-am vorbit despre iubire

M-am adancit suficient in mine, incat sa anulez posibilitatea existentei oricarui fel de conexiune pura cu o alta persoana, genul acela de conexiune care sa devina in sine centrul, si nu doar parte din decor. Oamenii din viata mea au fost mereu obiecte de recuzita. Desi importanti, unii chiar indispensabili, nu reprezenta niciodata "subiectul", fiind inlocuiti de formele pe care existenta lor le determina in constiinta mea. Se reflecta prin ochii mei si devin simple concepte ierarhizate dupa gradul de influenta asupra destinului meu. Aceasta stare de fapt, si anume subclasarea persoanelor din jurul noastru in raport cu noi insine, mi-a parut mereu una naturala, prezenta constient sau inconstient in viata fiecaruia.

Dar totusi, se vorbeste despre o anumita legatura ce s-ar realiza intre doua persoane, si nu intre o persoana si proiectia alteia in constiinta celei dintai. Aceasta legatura s-ar numi iubire.
Cred si nu cred in ea.
Cred, pentru ca trebuie, pentru ca nu am auzit vorbindu-se despre un scop existential mai satisfacator.
Nu cred, pentru ca perceptia fiecaruia asupra vietii este limitatala la trairile proprii, or iubirea presupune o legatura cu o a doua viata, care sa primeasca statutul de egalitate cu cea proprie, ceea ce imi pare imposibil.


Am sa cred... cand voi intalni persoana in compania careia ma voi simti mai bine decat atunci cand sunt singura.

Nimic

Ma leg la ochi...
Nimic.
Nu vreau sa stiu nimic.
Imi desenez destinul din lumini confuze
si-l fac mic. Mic-mic.

Nu caut spada.
Nu caut lumea,
ci refuz.

Traiesc cu molecule,
nu fac nici un abuz...
Cu zumzet monoton
imi umplu membrele cu timp,
si-n timp renunt la mine...
renunt la carne si la chip.


Nu dau de intuneric daca n-am nici o lumina
Si-n vid se naste existenta fara nici o vina.