Primavara

Vreau sa scriu despre fluturi. Mereu poti sa scrii cate ceva despre fluturi. Despre vant si flori si o viata purtata de adieri si mangaiata de parfumuri. Cu o singura grija: cat de departe se intinde "departele" spre care poti zbura? Cate culori, cate senzatii, cate noi miasme? Unde se termina? Dupa ce ti-ai ales o raza de soare pe care sa o urmezi, totul e un zbor din lumina in lumina spre lumina.

Oare fluturii incep sa urasca lumea atunci cand mor? Sau se zbat pentru a mai zari un colt frumos de lume, pentru a mai prinde o imagine, un sunet, o scanteie, ceva inainte ca totul sa se fi terminat? Atat de mult iubesc ei lumea?

New born... Hello, little one.

N-am vorbit despre iubire

M-am adancit suficient in mine, incat sa anulez posibilitatea existentei oricarui fel de conexiune pura cu o alta persoana, genul acela de conexiune care sa devina in sine centrul, si nu doar parte din decor. Oamenii din viata mea au fost mereu obiecte de recuzita. Desi importanti, unii chiar indispensabili, nu reprezenta niciodata "subiectul", fiind inlocuiti de formele pe care existenta lor le determina in constiinta mea. Se reflecta prin ochii mei si devin simple concepte ierarhizate dupa gradul de influenta asupra destinului meu. Aceasta stare de fapt, si anume subclasarea persoanelor din jurul noastru in raport cu noi insine, mi-a parut mereu una naturala, prezenta constient sau inconstient in viata fiecaruia.

Dar totusi, se vorbeste despre o anumita legatura ce s-ar realiza intre doua persoane, si nu intre o persoana si proiectia alteia in constiinta celei dintai. Aceasta legatura s-ar numi iubire.
Cred si nu cred in ea.
Cred, pentru ca trebuie, pentru ca nu am auzit vorbindu-se despre un scop existential mai satisfacator.
Nu cred, pentru ca perceptia fiecaruia asupra vietii este limitatala la trairile proprii, or iubirea presupune o legatura cu o a doua viata, care sa primeasca statutul de egalitate cu cea proprie, ceea ce imi pare imposibil.


Am sa cred... cand voi intalni persoana in compania careia ma voi simti mai bine decat atunci cand sunt singura.

Nimic

Ma leg la ochi...
Nimic.
Nu vreau sa stiu nimic.
Imi desenez destinul din lumini confuze
si-l fac mic. Mic-mic.

Nu caut spada.
Nu caut lumea,
ci refuz.

Traiesc cu molecule,
nu fac nici un abuz...
Cu zumzet monoton
imi umplu membrele cu timp,
si-n timp renunt la mine...
renunt la carne si la chip.


Nu dau de intuneric daca n-am nici o lumina
Si-n vid se naste existenta fara nici o vina.

Cand noi vorbim...

Am chipuri. Multe chipuri. Mi le smulg grabita la fiecare schimbare de context. O raza de lumina ce se misca tremuratoare, o adiere ce isi schimba directia, o privire ce isi accentueaza intensitatea -toate acestea ma obliga sa port masti. Dar nu sunt masti de carnaval, intelege asta! Sunt masti din mine, construite din tesuturi care, de sine statatoare, au forta, dar nu au forma potrivita pentru a o folosi. Asa ca eu devin artizanul propriilor nevoi. Nu creez masti pentru a ma ascunde, ci pentru a ma prezenta. Omit unele trasaturi, dar tu, cel care ai sapat cu mainile goale, animat de greata fata de mirosul unei pieli dubioase, si care ai ajuns la carnea cruda, sanatoasa si scarboasa, stii ca sunt trasaturi ale mele (si ale tale) ce nu trebuie spuse sau expuse -nu trebuie nici macar acceptate.

Sunt lucruri pe care nu le vedem. Ele nu ne ingrijoreaza. Sunt lucruri pe care le vedem, dar pe care nu le intelegem. Ele ne ucid. Ne-am putea lega la ochi. Dar suntem prea mandri...


Gandirea ne ofera doar intrebari. Multe intrebari. Intrebari ce, odata invitatae in interiorul tau, te vor bantui pentru totdeauna.
Deci nu gandi. Nu te intreba. Nici macar nu privi.
Fa-te mic si cauta-ti fericirea!

Pustiu sec de mari nimicuri

Un vant ce duce spre carari
Un vaiet ce te lasa gol
Ate vii, visinii
Suflet mic, fara dor

Dulce intorci o frunza moarta
Doar sa privesti o moarte-ntoarsa
Molusca verde, nebuloasa
Moarte neagra, moarte proasta

Scuipi cuvinte cu ecou
Ceri in gand o coaja roasa
O suprafata, covor nou
Nici un peste prins in plasa...

Nu ma simt in stare sa scriu... Un vid ce produce aceleasi semne de intrebare la nesfarsit... Cand voi innebuni, voi scrie despre elefanti. Iar elefantii mei vor fi cei mai frumosi si cei mai uituci...

Poveste de vant 3

Lumina alba de dimineata... Prea multa realitate si claritate...
Razele unui soare meschin faceau privirile sa fixeze asfaltul. Pasii erau tarati. Pe strazi se plimbau siluete defecte si curate, oameni proaspat spalati pe dinti, ganduri frumos ambalate si intentii inca retinute. Spre seara, toate se vor prabusii in haos.

Intra intr-o cabina telefonica ruginita. Luminia intepatoare era filtrata de murdaria de pe geamuri, dand interiorului acel aer de confort mizerabil. Forma un numar.
-Alo?
Era o voce de femeie. Moale si inceata... Probabil avea cam 50 de ani. Si o boala grea. Purta in voce o oboseala interioara, un suflu cutremurator al organelor care tipau dupa functionalitate, dupa o soarta mai buna.
-E cineva acolo?
Intrebarea purta o nota de disperare. Asteptase ca telefonul sa sune. Cineva care sa se intereseze de soarta ei... Poate avea copii si spera ca ei sa observe printre cantecele vietii actuale faptul ca mama lor moare. Sau poate ar fi vrut o ultima conversatie cu colega din liceu, cu fostul sot, cu oameni care trecusera prin viata ei si nu lasasera date personale la iesire. Oameni care nu aveau sa simta momentul stingerii ei, nici n-au sa observe cum, in amintiriile lor, imaginea ei devenea alb-negru.
-E cumva o gluma?
Acum probabil realiza ca pierduse in van secunde pretioase, dar frustrarea se intindea dincolo de acel apel telefonic, caci toate secundele ii pareau pierdute, intr-o casa ce mirosea a pisici si in care nu mai veneau nepotii. Cum de nimerise intr-o asemenea durere?

Puse telefonul in furca si incepu sa se gandeasca la un nou numar. Loteria propriului suflet... Jocul propriului destin...
-Da?
Era tot o femeie. Insa mai tanara, mai grabita si mai rece. Era si ea ingrijorata, probabil din cauza facturilor, cumparaturilor, locului de munca.
Se intreba daca avea picioare lungi... Daca pasea cu eleganta... Parea tanara si educata, dar avea oare finete innascuta? Avea o miscare fluida a corpului? Stia sa zboare?
-Te distrezi?
Avea o voce taioasa ce se potrivea cu dimineata aceea. Probabil ca era un om curat, ce tocmai facuse dusul de dimineata, isi bause cafeaua, si purta haine calcate. Era proaspata si rece intr-o dimineata sticloasa.

Astepta sa inchida ea, ceea ce nu dura prea mult. Apoi mai forma un numar fara sa stea sa se gandeasca.
-Da?
Din nou o femeie. Inchise inainte ca ea sa mai apuce sa spuna ceva.
Iesi din cabina si isi aprinse o tigara. Lumina isi mai pierduse din raceala. Simtea chiar si o adiere usoara.
Ce lume...

Cand nu mai intelegi nimic...

Omenirea are nevoie de razboi. Are nevoie de violenta, de amenintari, de tipete si groaza. Are nevoie de indemne, de ura, de patriotism.
Pacea nu aduce omogenitate, egalitate sau liniste. Aduce confuzie si omoara pasiunea. Oamenii sunt goi. Nu vor nimic si bantuie prin viata imbatandu-se si simuland dorinta. Nu mai stim sa ne inclestam mainile ferm. Ne mintim cu sentimente si mila, cand defapt mila simtim doar pentru noi insine. Nu mai stim sa iubim, caci nu stim nici sa uram. Degetele noastre tremura si impartim lumea static in bine si rau.

Mai exista azi oameni care sa aiba atata pasiune, atata patos incat sa se arunce intr-o lupta deja pierduta? Mai exista oameni atat de furiosi si de revoltati incat sa fie in stare sa moara pentru o cauza? Nu. Chiar si mizerabili si nefericiti, noi vream sa traim, ca sa apucam sa mai mancam si sa bem si sa regulam curve, toate astea intr-o monotonie scarboasa, aceea stare de nenorocire in care ne-am afundat si cu care ne-am resemnat.

De ce rusii nu se mai injura cu americanii? De ce naiba nemtii nu mai injura pe nimeni? Mai exista valori de aparat? Mai exista oameni jigniti? Onoarea mai are vreo importanta? Nu, noi suntem ocupati sa "salvam planeta" si animalele si padurile si toate lucrurile care pot constitui o cauza, pentru ca suntem lipsiti de orice fel de repere, de orice dinamism interior.

Nu trebuie sa iubim toata planeta!! De ce naiba am face asta? In primul rand, nu este in natura omului sa iubeasca la intamplare, si orice ar zice, omul se iubeste pe sine cel mai mult. Asa ca de ce se plimba atatea fraze pompoase si ipocrite prin gurile celor care se cred mai presus de instinct? Chiar crede cineva in pace? O doreste cineva? Sincer, nu cred. Oamenii nu doresc nici Raiul, altfel nu s-ar mai ingriji atata de sanatate si nu le-am mai fi atat de frica de moarte. Atunci pe cine incercam sa pacalim? Cautam inconstienti violenta, de aceea se moare in toate locurile si modurile dubioase. De aceea ne uitam la filme de actiune si copiii se cred supereroi.

Trebuie sa ne ascutim ghearele, sa lovim, sa simtim vigoare in fiecare deget. Trebuie sa vedem moarte, ca sa stim ca suntem in viata, ca sa privim asta ca pe un privilegiu, sa nu ne mai preocupe atata viitorul, sa ne recunoastem efemeritatea, sa traim. Nu cu zambete false trimise la intamplare, ci cu multumire interioara, cu o multumire egoista si nesimulata. Sa ne bucuram de oxigenul din plamani si sa intelegem ca fiecare mort din jur reprezinta pentru cei vii o victorie.

Stiu ca daca ar izbugni un razboi mi-as blestema gandurile, m-as judeca dur pentru ele si as incerca sa mi le justific cu argumente tampite. Dar macar ar fi viara... in interiorul meu, in exterior -peste tot- ar fi frica si viata.

AND that's why I hate hippies.